Apariția unui studiu, pe cât de temeinic sub raport istoric, pe atât de minuțios documentat, consacrat vieții și operei lui Andrei Oțetea, datorat lui Marian Hariuc – Un spirit sorbonard în România secolului XX –, îmi oferă prilejul câtorva informații și precizări, poate nu foarte însemnate pentru istorici, dar care merită a fi amintite și al căror unic deținător în viață s-ar putea să fiu numai eu. În studiul lui Marian Hariuc nu există nicio referire la unele din ele. Nu știu dacă se regăsesc sau nu în documente. Cu șase ani în urmă, autorul studiului mi-a cerut părerea în legătură cu raporturile mele personale cu Andrei Oțetea. Țin minte doar în linii mari ce i-am spus atunci. Unele lucruri le-a menționat în carte. Sunt și câteva altele pe care le voi prezenta în finalul articolului. Dar să pornesc la drum ardelenește.
Tatăl lui Andrei Oțetea a fost unul din primii țărani ardeleni care au emigrat în America, în ultimul lustru al deceniului zece din secolul XIX. Se pare că Marian Hariuc n-a descoperit în documente nicio informație despre tatăl istoricului, în afară de aceea pe care i-am furnizat-o eu. În familie însă, faptul era știut de toți. Există o fotografie în care tatăl istoricului apare în mijlocul familiei, îmbrăcat ca un american. Probabil cu ocazia unei reveniri pentru scurt timp în țară. Din câte știu, a murit în America. N-am idee de ce Andrei Oțetea nu l-a menționat el însuși niciodată și nici n-a evocat împrejurările legate de tatăl lui. Mi-o amintesc, în schimb, foarte bine pe mama lui, soră a bunicului meu patern, o femeie micuță și agilă, ca și bunica mea, după care nu te puteai ține când urcam împreună la munte, în podișul Godea, unde familia Oțetea avea o cabană ca nicio alta, cu sobe de teracotă în cele două imense dormitoare, terasă, bucătărie separată. Risipite pe podiș erau cabanele, compuse dintr-o singură încăpere, ale sătenilor, care acolo aveau locuri de coasă și unde își duceau vara vitele sterpe. Ani la rând, după război, fratele meu și cu mine ne-am petrecut verile la cabana familiei Oțetea, împreună cu verișoarele noastre, Georgeta și Anișoara, însoțite de mama lor și, mai rar, de Andrei Oțetea însuși. Era cel dintâi din generație, nu al doilea, cum scrie Marian Hariuc. I-am cunoscut frații, pe Pătru și pe Ion, rămași în sat. Cel mai bine, pe Coman, ai cărui copii, Măriuca și Monuț, s-au numărat printre primii mei studenți. Cu Georgeta am legat o mare prietenie, ce e drept, mult mai târziu, în anii petrecuți la Paris, unde Georgeta, medic fiind, trăia din 1967. N-am pierdut ocazia de a încerca să aflu de la verișoara mea cât mai multe despre nenea Andrei, cum îi spuneam. Georgeta mi-a confirmat, de exemplu, ceea ce îmi povestise bunica despre anii petrecuți de Andrei la gimnaziul maghiar de la Sibiu. Plata pentru studii și pentru cămin, se făcea în natură, când era vorba de copii din familii sărace. Mama lui Andrei încărca pe un măgăruș desagii vestiți în toată Mărginimea Sibiului, jumătate plini cu hrana elevului pe o săptămână, cealaltă, cu hrana reprezentând contribuția pentru școală. Georgeta a murit pe neașteptate acum câțiva ani. Am fost la Sibiel, la înmormântare, împreună cu fiul și cu fiica ei, care locuiesc în Elveția. Dintre toate rudele, mai trăia Comănel, fiul lui Pătru, o comoară de amintiri, cu doi ani mai în vârstă decât mine, cu care am păstrat legătura până la moartea lui, nu demult, și la fel de neașteptată ca a Georgetei. Tot ce mai pot afla astăzi despre familiile Oțetea și Apolzan este grație vărului meu Mihai Manoilă, fiul ultimilor doi dascăli ai școlii din Sibiel. Despre ei, ceva mai încolo.
Mă simt obligat să spun câteva cuvinte despre legătura lui Andrei Oțetea cu satul Sibiel, în care s-a născut și în care este înmormântat. Andrei Oțetea n-a pierdut niciun moment legătura cu satul lui natal. A contribuit la renovarea clădirii școlii, în care au funcționat după Al Doilea Război clasele primare și gimnaziul, director fiind Achim Manoilă, cumnatul tatălui meu, iar învățătoare, soția lui, Victoria, mătușa mea. Bănuiesc că școala nu exista la începutul secolului XX, de vreme ce, în toate documentele folosite de Marian Hariuc, se vorbește despre gimnaziul maghiar de la Sibiu, fără a fi menționat locul unde Andrei Oțetea a urmat clasele primare. În casa în care s-a născut, a fost amenajat un muzeu al icoanelor pe sticlă sau pe lemn, culese de soția istoricului, etnografă de meserie, din toată Mărginimea Sibiului, începând din anii 1950, când nimeni nu era interesat de un astfel de tezaur popular. Ulterior, preotul Oancea, socrul poetului Sorin Mărculescu, revenit în sat după ani grei de închisoare politică, a construit un muzeu asemănător, lângă biserică, în fundul grădinii noastre. Marian Hariuc face cunoscute numeroase date care arată ce însemna altădată pentru intelectualii ardeleni locul unde s-au născut. Lumea de unde au plecat. În anii 2000, Georgeta s-a întors la Sibiel, încercând să refacă legătura cu satul tatălui ei. Două sau trei veri la rând le-a petrecut în sat. N-a apucat decât să renoveze parțial casa. Cabana n-a recuperat-o, cu tot ajutorul pe care i l-am dat eu însumi. Un timp, am crezut că memoria, așa zicând, locală a lui Andrei Oțetea va reînvia. N-a fost să fie. După moartea Georgetei și a lui Comănel, în casă mai există câteva mobile și, stivuite în vechiul grajd, câteva sute de icoane de care, din câte știu, nu mai e nimeni interesat. Cabana de pe Godea, trecută prin mai multe mâini, după ce statul a obligat-o pe soția lui Andrei s-o predea, ca urmare a unei legi de la mijlocul anilor 1970 care interzicea dubla proprietate, stă aproape părăsită. Încet, încet, peste una din cele mai importante familii din Sibiel s-a așternut din nou liniștea. Doar micul cimitir din preajma bisericii mai păstrează pe cruci numele celor dispăruți.
Am promis să spun câteva cuvinte despre rolul pe care Andrei Oțetea l-a jucat în destinul meu profesional. Pierdusem legătura pentru câțiva ani în care, urmare a arestării părinților mei în 1952, am părăsit Sibiul, mutându-ne, fratele meu și cu mine, la bunicii materni de la Rm. Vâlcea. Am reluat legătura, trebuie să recunosc, de nevoie. În 1958, am fost exmatriculat din facultate ca fiu de foști deținuți politici. La cine altcineva să apelez, decât la Andrei Oțetea, care fusese numit, sau, nu mai știu exact, urma să fie numit director al Institutului de Istorie, „Nicolae Iorga“ de astăzi, și își reluase catedra la Universitate. Era angajat în procesul de recuperare și de publicare a Însemnărilor lui Marx despre români. Nu atunci, dar ani buni după aceea, am aflat de la părinții mei că Andrei Oțetea și-a folosit toate relațiile, începând cu primul ministru Petru Groza, în ultimul lui an de viață, și terminând cu tânărul secretar al UTM, Cornel Burtică, pentru a-mi obține reînscrierea în facultate. După un an în care bătusem fără succes la porțile nu mai știu câtor instituții de învățământ profesional, fiindcă de cele ale facultăților nu mă puteam atinge, eram decis să mă întorc la Sibiu și să-mi găsesc o slujbă oarecare. Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi ales de mine dacă Andrei Oțetea ar fi procedat ca atâția alții, într-o epocă în care astfel de intervenții îl puneau în pericol inclusiv pe cel care le făcea, și ar fi ezitat să se implice. Am avut șansa rară de a întâlni în Andrei Oțetea un om întreg. Îi datorez faptul de a fi putut să (re)pășesc cu dreptul în viața profesională. Peste câțiva ani, soarta mi-l va scoate în cale pe G. Ivașcu, al doilea om providențial din biografia mea. Dincolo de rolul pe care l-au jucat în momente cruciale din biografia mea, le datorez amândurora o lecție de viață: de la ei am învățat că adevărata noblețe sufletească constă în a face bine semenilor tăi. Și am încercat să le urmez exemplul.