la invitația Corinei Șuteu și a Oanei Radu, am participat la a zecea ediție a Festivalului fARAD, care, sub genericul I DOC, a cuprins o gală a celor mai bune filme documentare românești de după 1989. Moderatorul a fost Mihai Chirilov, care, asemeni unui Prospero, plin de farmec și doldora de informații, și-a folosit bagheta magică pentru a crea un spectacol plin de savoare. Alături de Adriana Babeți și de Vasile Popovici, am prezentat o parte din filmele plasate pe podium. Mie mi-a revenit misiunea să vorbesc despre Acasă, din 2020, al lui Radu Ciorniciuc, situat în urma voturilor pe locul 3.
Trebuie să menționez din capul locului că nu prea sunt un privitor de documentare. Știu că e spre paguba mea, deoarece m-am convins că există câteva canale de televiziune excepționale, mai ales cele specializate în istorie și geografie. În afara Autobiografiei lui Nicolae Ceaușescu, reconstituită de Andrei Ujică, nu țin minte să fi văzut, cap-coadă, niciun film din categoria invocată. Vizionarea, săptămânile trecute, a două a lui Toto și surorile lui și Colectiv, regizate de Alexander Nanau, reprezintă, în restrânsul meu palmares, o depășire stahanovistă de normă. Ah, era să uit: am revăzut și tulburătorul Născut la comandă: decrețeii, al lui Florin Iepan. Era să-l omit, poate, pentru că anul 2005, când a avut premiera, ține de o altă viață, când normalitatea părea încă posibilă.
Aș mai menționa că deși I DOC a luat în considerare toate documentarele produse după 1989, pe lista finală s-au aflat numai creații date la iveală în ultimii douăzeci de ani. Asta e, de Thomas Ciulei, a avut premiera în 2001, fiind cel mai vechi, iar cel mai nou, din 2019, Colectiv, de Alexander Nanau. Presupun că explicația se află în interesul sporit al spectatorilor, bombardați până la sufocare cu producții Netflix ori HBO, dar și pentru că au apărut oportunități de finanțare care în urmă cu treizeci de ani nu existau. Presupun, de asemenea, că s-a schimbat și profilul spectatorului. Crescuți în epoca reality-show-ului, mulți adolescenți au făcut mai ușor trecerea spre do cumentar decât generațiile mai vâr stnice. De altfel, la gala fARAD ma joritatea covârșitoare a spectato ri lor au fost tineri și foarte tineri.
Am să mă refer la filmul lui Radu Ciorniciuc prezentat în Sala „Arta“ din Arad. S-a observat, sper, că nu am spus „documentar“, ci film. Nu e o scăpare, ci concluzia la care am ajuns parcurgând și producțiile menționate mai sus. Ele au în comun faptul că își depășesc condiția/obligația de a reflecta obiectiv realitatea și de a informa fără parțialitate. E clar că autorii și-au pus la bătaie mai mult decât abilitățile tehnice și intelectuale și că au mizat pe inevitabila expresivitate a cadrelor filmate, a subiectelor și ideilor exprimate. Chiar dacă regizorul pare să fi „dispărut“ din documentarele ultimului val (observația e a lui Mihai Chirilov), el nu s-a aneantizat: pur și simplu, a trecut la masa de montaj.
Acest lucru e vizibil, încă din primul minut, și în filmul pe care îl discut aici. Domină o picturalitate frapantă, în care fiecare secvență e un tablou căruia îi lipsește doar rama. Se observă de îndată că lui Radu Ciorniciuc îi place să povestească – ceea ce presupune existența, fie și implicită, a unui scenariu și a unui scenarist. Chiar dacă decupajul nu a alterat absolut deloc realitatea, felul în care se referă la ea conferă produsului final un aer de ficțiune. La rândul ei, aceasta amplifică evenimentele narate, adăugându-le un caracter de generalitate și chiar de eternitate. Intens vizuală, „grafia“ filmului (premiat, între altele, pentru „cea mai bună imagine“ la Festivalul Sundance) are dinamism și o forță de expresie remarcabilă.
Din cele trei sute de ore filmate, regizorul a selectat doar 86 de minute, în care concentrează istoria unei familii, întinsă pe o perioadă de câțiva ani. Primele secvențe datează din 2016 și, fără vreun avertisment prealabil, plonjăm într-un peisaj acvatic fără sfârșit. Treptat, se ivesc și malurile acoperite cu vegetație bogată și cu stuf, ca în Delta Dunării sau, de ce nu, ca în jungla Amazonului. În fapt, ne aflăm la marginea Bucureștiului, în rezervația Văcărești, un ținut al păsărilor și animalelor sălbatice. După o introducere lungă, în care începem să ne familiarizăm cu personajele – familia Enache, tata, mama și nouă copii –, aparatul de filmat se ridică și descoperim, uluiți, linia care separă Orașul de Sălbăticie: un cadru de o frumusețe severă, în care întrevezi, fulgurant, întreaga istorie a omenirii: de la aceea a „bunului sălbatic“, desprins din scrierea lui Rousseau, la construcțiile postmoderne ale unei metropole ce a împrumutat și ea ceva din primitivismul și minimalismul decorului natural.
Genericul ne avertizează asupra tensiunii mocnite dintre cele două lumi, despărțite de șoseaua de centură a Bucureștiului. Pe de o parte, spațiul idilic în care familia Enache trăiește ca în Paradisul primordial, pe de alta, siluetele vag amenințătoare ale clădirilor din depărtare, ca niște fortărețe construite pentru a se apăra de energia clocotitoare a deltei. În timp ce Orașul e static, parcă depopulat, încremenit, bântuit de propriile fantome, rezervația e dinamică, o adevărată Mama Geea în care inediții urmași ai lui Adam și ai lui Robinson Crusoe trăiesc după calendarul anotimpurilor și după ritualurile impuse de forța dominatoare a naturii. Secvența mi-a amintit o imagine copleșitoare din Slumdog Millionaire, unde două entități antagonice, Istoria și Viitorul, figurate de cocioabele săracilor și de zgârie-norii celor bogați, stau față în față, într-un echilibru neliniștitor. Știi că, mai devreme sau mai târziu, ele vor intra într-un conflict sângeros.
Filmul lui Radu Ciorniciuc e, simultan, un studiu sociologic, o explorare antropologică, un discurs etnologic și o complicată istorie de familie. Dar, mai presus de orice, o meditație despre ființa umană prinsă în cleștele nemilos al unui „conflict al civilizațiilor“ sui-generis. Tatăl, Gicu Enache, un rom nu lipsit de educație, distribuit în rolul Stăpânului autoritar, a ales viața în sălbăticie ca formă de protest față de o nedreptate care i s-a făcut cândva. El retrăiește, fără să știe, drama marilor exilați din istorie, care au ales calea confruntării cu prigonitorii. Existența adamică nu e însă acceptată fără opoziție de copiii lui. Pe măsură ce cresc, aceștia simt tot mai puternică „chemarea civilizației“ (așa cum, într-un roman celebru al lui Jack London, exista o inexorabilă „call of the Wild“).
Confruntarea între aspirații și sensibilități produce tensiuni ce degenerează, ajungând în pra gul violenței. Rolul revoltatu lui e asumat de Vali, băiatul mai mare, personajul principal al filmului, cel care, de la pais pre zece-cincisprezece ani, asi gură hrana familiei. El întrupează ele mentul vertical, forța ascensio nală, dinamică, prin contrast cu „patriar hul“ Gică, lent, greoi, static, surprins în majoritatea împrejură rilor la orizontală, în pat, odihnindu-se, fumând ori suferind. Apropierea de București face ca zona să fie destul de frecventată de elementele Dincolo-ului. Un personaj cu oarecare vizibilitate e reprezentanta unei instituții pentru protecția copilului. Un altul face eforturi constante de a-i muta pe oamenii liberi din rezervație într-o locuință socială din București, astfel încât cei mici să poate fi dați la școală. Dar prin Deltă trec și personaje faimoase (premierul Ciotloș și prințul Charles, viitorul rege al Marii Britanii), în cadrul unor acțiuni pe cât de ridicole, pe atât de lipsite de consecințe practice.
Acasă are și o certă valoare etnologică. În cei patru ani cât au durat filmările, decorul se schimbă, copiii cresc și tensiunile dintre generații se acutizează. Anotimpurile se scurg într-un ritm implacabil, indiferente la ceea ce se întâmplă cu oamenii. Interferențele acestora cu societatea sunt, de regulă, contondente. Chiar și după ce sunt mutați, în partea a doua a filmului, la București, într-un apartament la bloc, părinții și copiii își prezervă formele de trai comunitar. Ei sunt surprinși arareori în singurătate. Într-una din scenele memorabile, câțiva dintre copii, în frunte cu Vali, ajung în centrul Bucureștiului. Spre mirarea noastră, care ne-am fi așteptat ca ei să admire frumusețea locului, să se arate uimiți de imensitatea construcțiilor, copiii orășenizați aleg să se joace cu porumbeii și păsările din fața Ateneului, pe care le prind cu abilitate și le dau apoi drumul – exact cum făceau și în deltă. Natura e încă prea puternică în ei pentru a deprinde ritmurile noii existențe.
Filmul conține nenumărate elemente în care ochiul (și chiar mâna) regizorului se simt din plin. E vorba, de pildă, de faptul că atunci când sunt în natură, copiii se deplasează ori aleargă întotdeauna în șir indian, iar atunci când se află la oraș, umblă în grupuri dezorganizate, haotice, așa cum e și viața pe care o duc acolo. Energia pe care o simțim până și în felul în care dormim, înghesuiți, în cortul improvizat din rezervație, se pierde de îndată ce a dispărut contactul cu seva primordială a deltei.
Filmul lui Radu Ciorniciuc este un manifest puternic al luptei spiritului uman cu propriile limitări și aspirații. Fără să îngroașe liniile narațiunii, el ne oferă o variantă la celebra metaforă a lui Cormac McCarthy din No Country for Old Men. Doar că aici e vorba, în mod direct, despre romi, și, indirect, despre fiecare dintre noi. Regizorul refuză didacticismul, nepropunându-și să moralizeze. S-a mulțumit să ordoneze și să reordoneze elementele unui univers de-o extraordinară complexitate și să le dea coerență. Și a făcut-o admirabil.