Cum a fost, pentru mine, anul literar 2023? Rememorând tot ce s-a petrecut, mă văd silit să mă întreb: dar a fost un singur an sau au fost mai mulți concentrați într-unul? Căci au avut loc atâtea evenimente încât am impresia că acest an calendaristic s-a lărgit într-atât încât a cuprins între fruntariile sale fapte, întâmplări, care, în mod obișnuit, s-ar întinde pe un interval de timp mai mare. Simpla enumerare ne convinge de acest adevăr. În primul rând, au avut loc adunările generale de alegeri la Uniunea Scriitorilor. Ceea ce a presupus deplasări nu tocmai comode în țară: eu, unul, am participat, în afară de București, la reuniunile filialelor Uniunii Scriitorilor din Sibiu, Alba Iulia, Arad, Timișoara, Brașov, Cluj, Galați și Constanța. E de subliniat că, de data aceasta, alegerile, câștigate la președinție de Nicolae Manolescu, s-au desfășurat fără turbulențele de la precedentele runde, membrii USR optând pentru continuitate și stabilitate, lucru firesc într-o perioadă când amenințările la adresa literaturii sunt tot mai mari.
Numeroase au fost și proiectele culturale inițiate de USR (cele mai multe dintre ele intrate deja în tradiție), care se derulează anual în diverse orașe. Așa se face că turul României la care am luat parte a continuat cu noi popasuri: Premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 2022 la București, FestLit la Cluj, Gala Poeziei Române Contemporane la Alba Iulia, Literatura tinerilor la Neptun, Festivalul de Literatură de la Săvârșin, Colocviul Romanului Românesc tot la Alba Iulia, Festivalul Național de Poezie Ovidius de la Constanța, Gala Scriitorii Anului la Iași și, pentru ca traseul să nu fie exclusiv românesc, Turnirul de Poezie de la Alanya.
În plus, anul în curs, la nivel personal, a însemnat și apariția romanului Marea carte a uitării, care a avut o receptare critică onorantă pentru mine (s-au strâns aproape 30 de cronici până acum, din partea atâtor critici pe care-i apreciez în chip deosebit, dar și altele scrise, probabil, din inerție și complezență). Cartea a fost prezentată în reuniuni publice la Baia Mare, la Constanța, la Bistrița, la Galați, la Drobeta-Turnu Severin, la Iași și la Oltenița, în cadrul clubului de lectură organizat acolo, periodic. Adică, alte etape din alergarea aceasta vreme de un an.
Și fiindcă 2023 poate fi rezumat, observ, prin puzderia de deplasări și, totodată, ca să merit porecla cu care m-a ștampilat un bun prieten (și anume, el m-a numit, sper doar în glumă sau, poate, ușor în derâdere, un… Ulisse), se cade să amintesc și călătoria peste ocean, în Statele Unite și Canada, atât pe coasta Pacificului, cât și pe cea a Atlanticului. Iar în completare au fost și descinderi în vecini, Serbia, Bulgaria, Ungaria, sau în ținuturi mediteraneene, Rodos, Tunisia, Spania.
O, după înșiruirea aceasta de evenimente și de spații, s-ar zice că am fost numai pe drumuri. E și nu e așa. În același timp, am scos, împreună cu colegii mei de redacție cele, iată, 52 de numere ale României literare: a fost un maraton care a implicat disciplină și un efort considerabil. Am participat și la lansarea și realizarea emisiunii România literară TV, de pe canalul TVR Cultural. Și mai cu seamă, am scris: de la eseuri pe teme literare și diverse articole, până la însemnări de călătorie și simple note.
Însă activitatea mea principală, prin care mă străduiesc să mă legitimez literar, pe care o consider cea mai prețioasă, singura care, în cele din urmă, contează pentru cei care au drept crez creația literară, este scrierea propriilor cărți. La acest capitol, anul 2023 nu a făcut excepție, a fost unul plin ca muncă-la-masa-de-scris. Astfel, am revizuit/ am regândit/ am rescris/ am încercat să șlefuiesc cum șlefuiești piatra un roman publicat inițial în anul 2002, Povestirile lui Cesar Leofu. Noua versiune va apărea, îmi propun, anul viitor. Și am scris poeme: ca totdeauna, cu îndoială de sine, cu neliniște. Și acest volum e gata și va fi, probabil, tipărit tot la anul. De nu cumva va învinge nemulțumirea de sine care mă va opri să-l dau tiparului. În fine, am găsit acea idee-sâmbure din care poate crește arborele cu nenumărate ramuri epice, adică o nouă construcție romanescă, și am început tatonările, pregătirile, am pus în pagină câteva scene, am deschis șantierul, cum ar veni.
Cam așa se rezumă, din punctul meu de vedere, anul care tocmai ne părăsește. Cei care vor fi avut răbdarea să citească aceste rânduri, poate îmi vor da dreptate când afirm că timpul parcă s-a dilatat și a devenit mai încăpător decât era normal, îngăduindu-mi să fac toate astea. După prezentul număr dublu al Rl de final de an, vom intra într-o vacanța. Luată din motive administrative. Dar extraordinar de binevenită. Căci ne dă răgazul să ne resetăm, asta ca să folosesc un verb din noua limbă de lemn. Altfel, cu cuvintele vechi, pauza aceasta ne îngăduie să ne tragem sufletul, să reflectăm la ce am realizat și la ce am ratat, la ce ne așteaptă de-acum încolo, la cum putem lupta cu dezamăgirile și depresia.
Înainte de a încheia, țin să fac o remarcă privind viața literară de la noi, în general. A continuat și în acest an fracturarea aceasta atât de păgubitoare din breasla scriitoricească. Literatura română de astăzi nu este un întreg, ci e ruptă, fărâmițată în insule mai mari sau mai mici, care, intolerante, au rupt complet comunicarea, legăturile dintre ele. Fiecare grupare e închisă în adevărul său, are scara sa de valori, care, privite dinspre celelalte tabere, sunt inacceptabile și de aceea sunt contestate vehement. E o stare de adversitate, de beligeranță permanentă care nu duce la nimic bun.