Preocuparea pentru eu ca expresie a identității personale, pentru EU ca expresie a unei identități europene în construcție și, în ambele ipostaze, ca utopie răzbate încă din titlul cărții lui Liviu Neagoe, Eutopia. Concepte, identități și istorii românești. Așa cum îl recomandă titlul, volumul pare să fie un vocabular/ dicționar cu noțiuni specializate, pe care, generos, autorul le ilustrează cu material românesc selectat pentru a ilustra chestiunea identitară în diversele ei manifestări istorice; un instrument enciclopedic și didactic, așadar… Autorul mărturisește însă oarecum altceva: că își propune „o incursiune în abisurile a ceea ce constituie identitatea românească din perspectiva apartenenței la identitatea europeană“, declarație din care rezultă percepția abisalului în această relație de apartenență, precum și perspectiva din care autorul o chestionează (identitatea românilor ca parte a unei identități colective mai mari, cea europeană). Pe de altă parte însă, Liviu Neagoe atrage atenția că volumul pe care îl semnează este „demersul reflexiv asupra contribuțiilor teoretice care alcătuiesc spațiul de manifestare al identității naționale a constituit miza cărții de față“. Atenția lui se îndreaptă, prin urmare, asupra teoreticienilor problemei și propune o explorare a aporturilor științifice ale acestora. Astfel, încă din premisele sale, cartea lui Liviu Neagoe anunță mai curând un program complex de cercetare, imposibil de epuizat în circa 200 de pagini, unul cu care se poate presupune că va merge mai departe, dezvoltându-i rezultatele și în alte cărți ce vor urma.
A-ți propune mult și divers nu este nicidecum un păcat, cu condiția să onorezi pariul la care nu ai fost obligat de nimeni. Firește, sunt moduri și moduri de a-l trata. Din avion, cu pasul infanterului, sau cu mijloace de cartograf, prin sondaje socotite relevante ori încercând să dezvolți mari panorame cu punctări socotite necesare. Între toate acestea – și altele – încap destule piruete, strategii și opinteli care conferă, de fapt, celui ce scrie, un mod personal de a-și înțelege misiunea, conturându-i profilul personal, amprenta proprie. Liviu Neagoe are aspirații mari care, deocamdată, suportă tratamente suplimentare. El adună între coperte mai multe eseuri, complementare, dar care nu ajung întru totul să se unifice într-un mozaic cu totul coerent; semn că temele merită reluări, noi parcurgeri, amplificări și nuanțări și mai atente. În structurarea lucrării sale, istoricul – „conceptual“, cum i-a spus un comentator, asociindu-i numele cu cele ale câtorva alți autori români actuali, cu intenția de a-l situa într-o familie de spirite convergente – pornește de la stabilirea unui loc geopolitic valabil pentru România („Între Mitteleuropa și Balcani“), trece la chestiunea europenizării, jalonează românismul prin discutarea a două nume de contributori (Aurel C. Popovici și Virgil I. Bărbat), dezbate problema „parcursului filosofic al identității“ (insistând asupra lui Lucian Blaga, dar nu și în direcția lui Mircea Vulcănescu și a lui Mircea Eliade). Sub genericul „Gramatica identității“, eseistul se ocupă de Constantin Noica și de „Școala de la Păltiniș“, trecând apoi în revistă unele dintre abordările situabile în zona „Identității ca stigmat“ (Cioran și alții) și ajungând și la problematica antisemitismului românesc.
Un adevărat tur de forță făcut cu rapiditatea cu care studentul parcurge bibliografia obligatorie și facultativă în sesiune, convins că poate cuprinde totul în răstimpul comprimat de până la examen. Adevărat Haplea de problematici, Liviu Neagoe are un instinct sigur al decupajelor tematice și știe galopa printre subiecte fără superficialitate. Nu i-ar prisosi însă pătrunderea metodică și răbdătoare în deltele meandrate ale fiecărui subiect, dacă nu cu instinctul și aspirația exhaustivității, măcar cu dorința perseverentă de a depăși stadiul inventarierilor alegre, al trecerilor iuți în revistă al unei bibliografii copioase, pe care o cunoaște. S-ar putea ca acest lucru să se producă la o ediție a doua a cărții de față sau niciodată, alegerea îi aparține integral.
Ceea ce îi reușește în mod limpede este buna situare în hățișul de noțiuni și de realități acoperitoare pe seama acestora. Este alegerea posturii unui democrat, a unui ins echilibrat în judecăți, animat de dorința de a desluși, nu de a îmbârliga și mai mult subiectele prin care, altminteri, adepții pătimași ai naționalismului, se reped să le exproprieze zilnic parcă, pretinzând apoi că le-au aparținut în mod legitim dintotdeauna, lor și numai lor. Tocmai în contrast cu asemenea acțiuni piraterești o carte de felul celei semnate de Liviu Neagoe își vădește mai mult și mai bine importanța, spărgând aparența de monopol a discursurilor înfocate și lătrătoare, ca și betonul moștenirilor de manual din sfera național-comunismului ceaușist revărsat, pe unele tronsoane, până și în tratatul de istorie națională al Academiei Române (cu amprenta lui Dan Berindei). În fond, prin vocea lui Liviu Neagoe se exprimă o nouă generație de istorici, exprimând un ethos profesio nal marcat de participarea la integrarea europeană, depă șind colec ționarea ritualică de date și de evenimente și avansând spre istoria ideilor, ca printr-o moștenire (ne re vendicată) de la Adrian Marino, la noi, și Reinhard Koselleck (înspre Vest). În mod clar, și de aceea Eutopia merită o lec tură.