Adrian Alui Gheorghe
Nu-i mai așteptăm pe barbari
Trăim într-o lume în curs de relativizare.
Ne virtualizăm cu fiecare zi, cu fiecare noapte.
Virtualizării îi urmează ficționalizarea.
Ne naștem gata povești.
În buna regulă a lumii noastre, toate poveștile sunt
cu final nefericit.
Ficțiunile nu citesc ficțiuni, ci se străduiesc să devină
realitate.
Cronos nu-și mai înghite fiii, ci îi deversează (și) pe cei pe care i-a înghițit în câteva mii de ani.
Acum, în jur e o lume tare comică, barbarii care au îngenuncheat Roma s-au întâlnit cu barbarii care au îngenuncheat alți barbari; barbarii de ieri s-au întâlnit cu barbarii de azi și s-au recunoscut.
Și cei care îi așteptau pe barbari s-au amestecat cu ei,
își povestesc unii altora cât de grea a fost așteptarea,
un adevăr a luminat tot timpul ca un cadavru atârnat
la răscruce de drumuri
ca să amintească tuturor cât de departe duce fiecare
cale,
duhoarea frumuseții s-a întins lascivă pe paginile
celor care au consemnat
diferite lucruri care, în general, evită rațiunea;
sentimentele se încăpățânează să smulgă sângele din
rădăcini
omul de carne declanșează un război
se chinuie să-l piardă
numai ca să se poată preda omului de cuvânt
pitulicea duce diligențele de pace
și le leapădă în pustie;
o întrebare zgândăre rătăcitul din mine:
când mă voi întoarce acasă în cer, Doamne, vei tăia
cu adevărat
vițelul cel gras?
Flavia Adam
Noi nu murim de tot
Și, de fapt, nici n-o facem prea des. Din ceșcuțe cu
flori sorbim cafeaua și îndoiala,
dintr-un foc, tundem pășunile-n cer. În rochie albă
vine noaptea, când vine,
în fulgere și în cucuvele. Doar cât să ne sperie, cât să
ne împingă încheieturile
să scânteieze mai tare. Era liniște când m-am
apropiat de el,
curajul meu se lupta să rămână la suprafață.
O fi liniștea de dinaintea furtunii, mi-am zis, înainte să
își ridice ochii din carte.
Avea ceva din aerul meu, din tristețea mea, din mâna
pe care încă n-o atinsese.
Nu-ți place marea, l-am întrebat, ce fel de poet stă
departe de mare?
Un Bună! Ce faci? mi-a bâzâit în urechi și s-a stins.
Ce fac? Nici eu nu știam. Am tăcut.
El s-a întors spre apus. El era însuși apusul.
El s-a îndepărtat de mare. El, însăși marea era.
El s-a rugat pentru mine, în somn. El era Somnul.
Miruna Drăghici
Statuară
În fiece zi, lepăd câte o piele
Jupoi fiecare ieri, dezvăluind
Câte un mâine;
Cu fiece piele smulsă
O nouă carne se ivește
Din strânsoarea amară a sângelui.
Tot mai albă, mai tare
Și mai rece
E fiece nouă carne.
În pustiul toamnei
Frunzele mi se aștern
La picioare.
Emilian Iachimovski
Trecutul
Lumina macerată de amurg
zace pe o alee pustie
Densitatea draperiilor din ferestre
e aproape carnală
Știu biserici transformate
în cinematografe,
biserici transformate în metrou
Știu un Nor Norbert și Alb Albertine
Știu să sparg fiolele tăcerii
ca o morfină ce mă mai ține viu,
să rabd viața până la capăt
chiar dacă mă îndrept spre trecutul
în care nu mi-e ușor să intru zâmbind
Vreau să golesc încetul cu încetul Trecutul,
până nu mai rămâne din măduva lui
decât o cavernă scobită de cârtița uitării.
Adrian Lesenciuc
***
ești poet în măsura în care ai vreun poet în numele
căruia să lupți
pe care să-l pui efigie pe tot ce te reprezintă
în a cărui tabără să fii deși el e țărână de ani buni
și se-ntoarce-n mormânt ori de câte ori declami
ești poet când ți-ai găsit un escu
în numele căruia să declami
și când reciți
dându-te din stirpea savantă a lui escu
și ducând mai departe două-trei idei răsuflate
despre escu
pe care le-ai aflat dintr-un comentariu învățat pe de
rost
ca să iei bacul
ești poet când
vorbind în numele lui escu
despre numele lui escu
escu nu protestează
pentru că e mort
ești poet când scrii ca în zorii modernității
să te asemeni lui escu
dar nu omiți nici procedeele actuale ironie pastișă
deconstrucție intertextualitate hibridizare
și-l aduci pe escu în praful străzii
la cârciuma unde îți bei cinzeaca
prezentându-ți colegii de pahar
toți prieteni cu tine și colegi de masă
și de text
în numele lui escu
toți făcuți din aceeași mamă și din duhul lui escu
căci carne din carnea aceluiași text sunteți toți
și asta e singura comunitate artistică posibilă
Cosmin Andrei Tudor
Arhetip IX
Arborele-și întindea
Spre cer coroana
De smarald
Cu vinișoare de aur și argint.
Oglinda subțire
Îi reflecta htonic desigur
Coroana de sidef
Care și ea se îndrepta spre un altfel de cer.
Coloana fără de sfârșit
Se sfârșea
Undeva la jumătatea cerului.
Piciorul drept
Se sfârșea
În bazinul mării negre.
Râurile fison, gihon, tigru și eufrat
Se uneau undeva, la un capăt de lume,
Și curgeau
În sus
Spre cerul susținut de arborele verde,
Coloana infinită și dreptul picior
Și între toate acestea
Din picăturile de apă ale celor patru râuri
Unul singur acum
Și din seva arborelui
Din transpirația piciorului drept
Din așchiile coloanei infinite
Apăream ca ciupercile de după ploaie
Noi.
Liviu Capșa
bocitoarele veacului
iată vin bocitoarele veacului
deschideți porțile ușile feretrele
viersul lor o să vă meargă la suflet
o să vă astâmpere toate speranțele
ele sunt menestrelele veacului acesta
care se umflase în pene
și cotcodăcea de-ți lua mințile
veacul acesta ca o haină peticită
purtată la balul sperietorilor
veacul acesta
care nu dă nimic pe gratis
ba îți ia și din ce nu ai
care te-mpinge la marginea lumii
unde treieră lăcustele
și urlă melancolicii lupi
veacul acesta
îmbăiat în ploi sulfuroase
ornat cu galazură de mine
scărpinat de gheara șenilei
veacul acesta
lingușit de atleții dorinței
zdrobit de aventurierii
care au dat pălăria pe cască
veacul acesta
iată a-ncăput pe de-a-ntregul
în gura neiertătorelor bocitoare
care-i doinesc oda sfârșitului
Cristian Muntean
Trepte – acuarelă 171
treptele pe care cobor a mia oară
vibrează într-o simfonie beethoveniană
tonuri ascunse
șoaptele rostite de cu seară
plonjează în golul mării
pofte omenești
zumzet de cuvinte potrivite în
gâlceava firii plină de dorință
viața pe care o port necunoscută
mă tulbură
din creștet până-n tălpi
se face repede târziu în viață
cobor- urcând
Ion Cocora
O viață întoarsă pe dos
Îngenunchiat de viață întro viață întoarsă pe dos
mă întreb ce ar fi dacă mâine voi primi vestea
că moartea mea este pe moarte
voi alerga săi ușurez cu o vorbă bună cu mângâieri
ziua din urmă sau voi jubila zicândumi bine
că scap de cine nimeni nu are norocul să scape
cu moarte sau fără moarte mă irosesc în metafore
în căutarea pe rafturile memoriei a melancoliilor
pierdute
când aș fi vrut să fiu firele de iarbă sub talpa ta
trăiesc mereu în dezmățul dintre real și oniric
pe suflet cu bandaje acoperind răni imaginate
departe de ceea ce ar fi trebuit să fiu și nu am fost
mă consolez nu mai sunt demult un ins problemă
mă bucur ca și voi de sentimentul pe care țil dă
confortul că nu ți se mai face reproșuri
Ioan Radu Văcărescu
Cealaltă cafea
Odă: Notificare despre
împăcarea sufletului cu trupul
(fragment)
***
(cu sfială)
Proaspăt tuns, bărbierit, spălat, parfumat,
pe terasa pustie
îmi beau cealaltă cafea de dimineață.
Iau creionul în dreapta și deschid caietul imaculat.
Tiptil, descălțat,
intru cu sfială în cealaltă viață.
***
Dar acum, acum exist?
Pe masă, cafeaua aburește în ceașca imaculată ca zăpada dintr-un vis vechi, țigara de foi fumegă în scrumiera de sticlă, pajiștea cu smocuri de iarbă uscată și frunze de anul trecut coboară domol spre firul unei văi din cealaltă viață.
Există toate aceste lucruri, aici și acum?
Dincolo de pârâu, printre copacii rari, cu ramuri golașe, prin frunzele arse de brumă, pe lângă stejarul bătrân și scorburos doborât de furtună urcă un tată, un copil și un câine mititel, alb și cârlionțat.
Cățelul aleargă în fața lor, latră vesel, se întoarce, apoi aleargă iar spre marginea de sus a parcului.
Copilul se-apleacă după pietre și frunze, îi arată mereu ceva tatălui, îl privește și îl ascultă cu atenție.
Din când în când se uită spre ramurile copacilor din jur, cu ochii după veverița care a coborât mai înainte cu capul în jos pe trunchiul unui stejar la fel de bătrân.
Tatăl e foarte calm, vorbește cu copilul, cu cățelul, caută și el sprințara veveriță, pășește încet la deal, prin iarbă și frunze, cu mâinile în buzunare.
Ceașca e goală, țigara a ajuns aproape la
spiț.
Dinspre amonte, pe firul Văii Aurii,
se-ntinde, brusc, apa neagră.
Nu se mai vede la doi pași.
Nu se mai aude nimic.
Doar iarna.
Savu Popa
Prin Sibiu
Pe zidurile cetății,
Caligrafia de ceață
A dimineții.
Ușoare miresme de fum
Plutesc printre noi
Electrizate.
Casele stau înșirate,
Niște clape de pian
Care au fost apăsate
De degete pline de sânge
Și cenușă.
Înaintez
Într-o lumină matinală
Plină de pleoape
Care se deschid
Dezvăluind un peisaj
În flăcări.
Nedumerit,
Un clopot își încetează
Bătaia
Și coboară
Din turn.
Acele brațe,
Pe care mi le-ntinzi,
Poartă
Umbrele tuturor
Îmbrățișărilor,
Așa cum întunericul
E plin de cicatricile
Nopților
Trecute.
Laurențiu Ciprian Tudor
Moartea cea coclită
în garsoniera poetului sinucigaș
se aude moartea
întocmai
ca în scoica aceea, marea
pe care mi-o puneam copil
la ureche…
ba nu, bă
zise poetul Stratan,
e invers
te bate moartea
până te ascultă cu urechea
zi de zi
și la un moment dat
te saturi
și după ce ai râs cât ai putut
te arunci
în valurile ei
de cositor