Credeam că, odată cu abolirea, cel puțin în unele privințe, a regimului comunist, nu vom mai auzi că realitatea e exact pe dos decât vedem cu propriii ochi că e. Credeam că metoda declarațiilor mincinoase, repetate până la sațietate, adică până ce indivizi mai slabi de înger(ul informației și culturii) le vor da crezare, a murit odată cu ideologia bolșevică. Dar vai, „comunismu’ n-o muritu’, doar o țâ’ s-o hodinitu“, așa cum ne învață înțelepciunea populară maramureșeană. Și chiar dacă în câteva privințe „o muritu’ “, metodele sale s-au strecurat, prin tuneluri subterane invizibile (vezi și Gaza), în multe dintre, vorba poetului proletcultist, „cele ce sunt și(-n) cele ce râd sub soare“.
Lipsa de rușine a ideologilor comuniști, care le permitea să afirme senin că o duceam bine când noi o duceam rău (repet ceea ce am mai citat și altădată: „dacă la noi e atât de bine și la ei e atât de rău, atunci de ce la ei e atât de bine și la noi e atât de rău?“) a fost, parcă, moștenită de multe mișcări, nu chiar toate teroriste, precum Hamasul, dar nici tocmai „de bine“, ca să citez un clasic…
În anii 1990 ai secolului trecut, imediat după revoluția noastră, Mircea Ciobanu, un mare scriitor cam uitat azi, din păcate, proiecta un „anti-Roller“, o istorie a României care să corecteze, punct cu punct, afirmațiile mincinoase din celebra istorie din anii proletcultiști, care a otrăvit mințile și sufletele câtorva generații. Din păcate, proiectul nu s-a realizat și dintr-un alt din păcate am pierdut sau am aruncat cărțoiul acela, din anii 50-60, după care a trebuit să învăț pentru „maturitate“ (cum se numea bacalaureatul atunci) și pentru admiterea la facultate. Învățătură pe care n-am păstrat-o, având și alte surse, din familie, de a afla adevărul. Cum scria o poetă apropiată mie: „bunica m-a învățat «Tatăl nostru», dar numai pentru acasă.“ Adevărul era, atunci, „numai pentru acasă“.
Ne-am imaginat că lucrurile nu se vor mai repeta și am început să spunem în gura mare ceea ce credeam noi că e adevărat. Spre deosebire de acei ani, asta nu ne-a mai – cum se spune – cauzat.
Dar întorcându-ne la zilele noastre și la enunțul problemei (sic!), fiecare eveniment din zilele noastre are două fețe: adevărul, subliniat de lumea democratică și minciuna convenabilă, clamată fără rușine, în gura mare, de oficinele dictatorilor și ale teroriștilor. Când auzi, din gura unui șef terorist, că luptătorii lor (să le zic și eu așa, deși luptătorii luptă cu alți luptători, de semn contrar, și nu împotriva unor civili fără apărare, femei, copii, inclusiv de țâță), sau când îl auzi pe șeful de la Kremlin clamând că trebuie să înceteze uciderea civililor în Gaza, afirmație adevărată, de data asta, dar nerușinată din partea unuia care a patronat și mai patronează uciderea unor civili nevinovați într-o altă parte a lumii, nu departe de cea unde acționează așa-zișii luptători ai teroriștilor, când auzi așadar astfel de vorbe, înțelegi că adevărul e departe… În zadar există dovezi vizibile, filmate, răs-filmate, ale crimelor din timpul pogromului din 7 octombrie recent, vorbele luptă mai abitir cu adevărul, pentru a-l ascunde și a-i transforma pe ucigași în – nu-i așa? – militanți pentru o cauză dreaptă. Sau când îl auzi pe Erdogan afirmând fără să clipească, în fața unei mulțimi imense, că ucigașii fanatici, de o cruzime premedievală, care au năvălit peste niște oameni pașnici din Israel acum câteva săptămâni, nu sunt teroriști, ci mai degrabă cei care-și apără țara sunt teroriști, atunci, sigur, înțelegi că o fi „muritu’ „, poate, „comunismu’ „, dar metodele lui ba.
Nu contest dreptul palestinienilor la o patrie, dar nu pot să nu observ că tocmai se deschisese o cale pașnică spre crearea uneia, când, poate tocmai de aceea, antisemiții Hamas au distrus totul cu acel pogrom infam din 7 octombrie.
Am folosit, scuzați-mă, numai exemple, ca să zic așa, internaționale, pentru că acolo lucrurile sunt mai strigătoare la cer în aceste zile, dar întorcându-ne ochii și mintea spre patria iubită, putem da și aici de același fel de „transfigurare“ a adevărului din partea politicienilor votați chiar de noi. Ne întrebăm, ca proștii (mă refer doar la mine, subsemnatul sau deasupra semnatul, dar așa vine vorba), cum i-am putut alege pe aceștia, cum am putut crede promisiunile care, se știe, nu mai sunt după alegeri ce erau înainte, în campanie. Și, firește, nimeni nu ne poate răspunde.
Azi acestui procedeu i se spune manipulare. Dar o fi doar atât?
Să fie, Doamne ferește, minciuna convenabilă celor ce o practică o metodă atât de general umană încât să se păstreze, ba să și înflorească (vorba aia: „trăiască și înflorească…!“) și după căderea regimurilor ce păreau proprietarele „de drept“ ale ei? Regretatul Alain Besançon, într-o carte pe care o citez mereu, Sfânta Rusie, afirma că „minciuna este la fel de veche ca Rusia.“ Dar acum, vedem, ea nu mai e numai proprietate rusească, ci e una colectivă, a tuturor regimurilor dictatoriale și a celor ce au ceva de ascuns, ca să pară onorabili. Împotriva evidenței.