Au fost câteva. Și au fost importante! Atât la nivelul semnificațiilor istorice, cât și la cel muzical solistic de europeană susținere, inclusiv la nivel de ansamblu orchestral. În data de 25 octombrie, la fel ca în fiecare an în deceniile din urmă, Sala Ateneului a găzduit concertul comemorativ, anume Concertul Regal Caritabil, eveniment care a omagiat, care omagiază în fiecare an, în deceniile din urmă, personalitatea Regelui Mihai I al României. Este gândul întremător pe care ni-l transmite Casa Regală. Și de această dată, a fost rostit cu nobilă sobrietate de către M.S. Principesa Margareta, custodele coroanei.
Indiscutabil, momentul reține semnificații dintre cele mai temeinice pe care nu preget a le aminti. A fost organizat cu participarea tinerilor muzicieni ai Orchestrei Române de Tineret. Căci tânăra generație este, pe mai departe, purtătoarea marilor idei, a marilor valori naționale. Inclusiv a celor artistice muzicale. Este de observat, întregul eveniment marcat de semnificațiile sale aparte a fost străjuit din înaltul cupolei Ateneului, de marea frescă istorică concepută și realizată spre sfârșitul anilor 30 ai secolului trecut, de pictorul Costin Petrescu.
Important de apreciat, tinerii muzicieni au înțeles semnificația momentului, iar mobilizarea s-a dovedit a fi fost exemplară la impulsul baghetei tânărului maestru, dirijorul Gabriel Bebeșelea; este artistul care parcurge actualmente treptele înalte ale acreditării în planul vieții muzicale naționale și internaționale. A ridicat personajul colectiv al ansamblului la nivelul unei entități artistice de înaltă ținută, de entuziasmantă funcționalitate. Mă refer la momente orchestrale pe care memoria colectivă le cunoaște și le recunoaște cu nețărmurită bucurie; am în vedere anume, celebre pagini rossiniene, momente orchestrale și arii din opere din marele repertoriu francez și din cel italian, canțonete.
Evenimentul s-a bucurat de participarea unor personalități de bună circulație în plan muzical artistic național și european. Mă refer la mezzo-soprana Martiniana Antonie, voce cu disponibilități importante de coloratură înaltă, iar aceasta atunci când registrul supra-acut nu este suprasolicitat. Mă refer la tenorul Ioan Hotea, o voce calitativă de tenor liric, voce care poate stârni entuziasmul atât al publicului larg cât și al celui de specialitate, atunci când zona lirică a expresiei nu devine accentuat precumpănitoare. Au promovat împreună un repertoriu de largă accesibilitate, în egală măsură de înaltă valoare. Celebra arie Muzica din opereta Valurile Dunării de George Grigoriu, moment prezentat în duet de cei doi soliști, a încheiat această emoționantă seară.
Recent, tânărul artist instrumentist Cătălin Răducanu a pășit cu dreptul pe marea scenă a Ateneului. Recitalul său a încheiat, în țară, un mare turneu de concerte susținute sub însemnul de stimulativă atenționare „Un artist, un pian și… un țambal“.
S-a desfășurat în toate marile orașe ale țării, din Oradea și până la Constanța; un ultim episod al acestui serial aparte – apariție mult așteptată – urmează a se petrece la Chișinău, în cunoscuta Sală cu Orgă, în luna noiembrie.
Desigur, la o primă vedere, aspectul poate părea a fi unul prioritar pitoresc. Ne aflăm însă în fața unui talent artistic multifuncțional, de excepție. Pe scenă, cu cele două instrumente situate unul lângă celălalt, Cătălin Răducanu face dovada unei captivante versatilități manifeste inclusiv din punct de vedere stilistic. Sensibilitatea comunicării se arată a susține atât fraza muzicală chopiniană a Baladei în fa minor, imboldul temperamental tipic spaniol din celebra lucrare Asturias de Isaac Albeniz, dar și improvizațiile pe teme de jazz inspirate de Chick Corea sau de George Gershwin. Sunt momente pe care tânărul artist găsește resurse a le propulsa cu o energie, cu un swing cuceritor.
Trecând la țambal…; aspectul extra-muzical, fermecător, al situației a fost punctat de apariția acelui melon autentic constituit într-o veritabilă podoabă capilară; se adaugă costumului, papionului negru. Conturează împreună albul imaculat al cămășii de concert. Cu siguranță, la imaginea scenică mai este, încă, de lucrat.
Am luat, astfel, parte la improvizații ce au drept punct de plecare repertoriul lăutăresc tradițional, repertoriu devenit celebru, date fiind strădaniile aduse în epocă – ne amintim, spre exemplu, de Toni Iordache. Sunt aduse în actualitate de propria iscusință, date fiind propriile improvizații ale artistului. Iar aceasta inclusiv în baza sugestiilor provenite din muzica Gnossienne-lor lui Erik Satie sau din Evocări-le personale ale artistului performer, artist nesătul în a investiga noi teritorii timbral-sonore ce depășesc zona stilistică tradițională a instrumentului.
Observând justa poziționare, este de menționat faptul potrivit căruia Cătălin Răducanu și-a terminat studiile universitare la Universitatea bucureșteană de muzică, la clasa maestrului Viniciu Moroianu, le continuă pe cele doctorale, s-a bucurat de sprijinul consistent, necondiționat, al cunoscutului pedagog Alma Peter Apostoleanu; se bucură în continuare de încrederea minunatului om de muzică, actualul director al Filarmonicii bucureștene, maestrul Marin Cazacu.
Am urmărit cu vădit interes recentul concert al Orchestrei Naționale Radio. Iar curiozitatea profesională se arăta a fi fost întărită de faptul că momentele vieneze ale programului, creații semnate de mari personalități ale muzicii postro mantice, erau susținute de muzicieni-performeri ce aparțin mediului vienez actual. Mă refer la dirijorul Sascha Goetzel, un experimentat, un dinamic șef de orchestră, cel care – în compania muzicienilor noștri – a oferit o versiune absolut valabilă a poemului simfonic Don Juan de Richard Strauss.
Mă refer la baritonul Liviu Holender, tânăr artist care își caută drumul în lumea actuală a artei lirice.
Personal, consider că abordarea actuală a ciclului celor patru lieduri pentru voce și orchestră, Cântecele calfei călătoare, de Gustav Mahler, se constituie pentru moment într-un act temerar; doar dacă evoluția bucureșteană nu s-a dorit a fi fost o repetiție în vederea unei apariții ulterioare, mai importante. Materialul vocal este bun, este promițător, timbrul este consistent, potrivit actualmente rolurilor mozartiene în care artistul a evoluat deja, în importante teatre muzicale, în repertoriul de limbă germană. Este posibil ca întregul complex muzical-poetic specific mahlerian să fie pătruns, să fie însușit pe parcursul etapelor ulterioare ale evoluției sale artistice.
În ceea ce ne privește, mă refer la publicul de specialitate, comparațiile sunt inevitabile. Unii dintre noi își mai aduc aminte, cu peste o jumătate de secol în urmă, tot în Studioul de Concerte Radio: celebrul ciclu mahlerian a fost prezentat de marele bariton Dan Iordăchescu. Este o amintire prețioasă, care nu poate fi uitată.
Recitalul violoncelistului Andrei Ioniță a fost un moment mult așteptat al actualei stagiuni camerale a Filarmonicii bucureștene. Mă refer la notorietatea tânărului artist, cea care îl precede, mă refer la evenimentul în sine, la recitalul propus, un program cu totul inedit, atât la noi, cât și în întreaga lume muzicală internațională actuală, anume integrala celor șase suite pentru violoncel solo de Johann Sebastian Bach.
La o cercetare atentă, cred că nici celebrul violoncelist spaniol Pablo Casals – cel care a adus în actualitate binecunoscutul ciclu bachian la început de secol XX, nu a susținut o asemenea integrală pe parcursul unei întregi seri de muzică.
Evident, aspectul cantitativ, impresionant și acesta, contează mai puțin. Riscurile de a susține o integrală a acestor cicluri bachiene similare sunt totuși importante. Mă refer la cele destinate viorii, pianului – clavecinului în epocă. Căci structura suitelor, a partitelor baroce este asemănătoare. Am în vedere succesiunea dansurilor stilizate, anume Allemanda, Couranta, Sarabanda, Giga; spre sfârșitul suitei, mai puteau fi introduse și alte dansuri de epocă. Or, tocmai acest aspect privind susținerea continuă a interesului artistic, prospețimea comunicării, apoi maleabilitatea timbrală, diferențierea pertinentă a caracterelor acestor dansuri, a fiecăruia în parte dintre cele care compun suita barocă, constituie un dat prețios al personalității tânărului artist, cel care nu a împlinit, încă, treizeci de ani.
Nu poți să nu observi că oboseala fizică, vizibilă pe parcursul celui de al treilea moment al recitalului, nu a pătruns în muzică! Dimpotrivă!