Volumul My Russia: War or Peace? (Rusia mea: război sau pace?), Riverrun, 2023, cuprinde contribuția scriitorului și eseistului rus Mihail Șișkin la un dialog în eseuri purtat cu câțiva ani în urmă cu jurnalistul Fritz Pleitgen, pe tema dificilei relații dintre Rusia și Occident.
Traduse în limba engleză de Gesche Ipsen, eseurile lui Șișkin pun diagnosticul clar al imperialismului malign rus și prescriu unicul tratament posibil: un proces lung și dureros de renaștere interioară a Rusiei. Putin este simptomul, nu boala, afirmă Șișkin. Condiția indispensabilă pentru această renaștere, la fel ca și în cazul Germaniei după cel de-Al Doilea Război Mondial, este înfrângerea militară totală și devastatoare însoțită de recunoașterea vinei naționale.
Înainte de a face anamneza de opt secole a „ulusului moscovit“ – denumire frecvent utilizată de autor pentru a semnala moștenirea lăsată de Hoarda de Aur –, în care minciuna este „realitatea rusă a cuvintelor“, scriitorul avertizează că frumoasele cuvinte occidentale, precum libertate, drepturi umane, demnitate umană, își pierd utilitatea în dialogul Occident-Rusia, deoarece își schimbă total sensul la trecerea graniței spre Rusia. Rusia Kieveană, Cnezatul Moscovei, imperiul țarist (în care europenizarea a fost doar efectul advers al încercării de a obține tehnologie militară occidentală) sunt etapele formării acelei găuri negre a puterii și corupției abisale care culminează în URSS și moștenitoarea ei, Federația Rusă. Infiltrarea ideilor europene în conștiința totalitaristă a Rusiei a dat naștere unui monstru siamez cu două capete. Suflul revoluționar sparge închisoarea națiunilor în februarie 1917, însă implozia ulusului revelă amprenta imperialistă indelebilă din mintea rusă. Renăscut sub forma bolșevismului, acest imperialism mesianist își propune nu doar să readune sub cloșca moscovită puii deveniți independenți, ci să salveze de-acum toate națiunile de pe fața pământului. Când Stalin închide fereastra occidentală deschisă de Petru cel Mare, „romantismul“ revoluționar comunist se retrage în fața despotismului asiatic, care exploatează perfid sentimentul patriotismului. Descrierea acestor evenimente ca „război civil“ este un truc al propagandei sovietice, consideră Șișkin, tot așa cum este și omisiunea faptului că toate marile realizări rusești, inclusiv faimosul Kalașnikov, își au originea în tehnologia occidentală.
Rezumatul istoric este urmat de mărturisirea emoționantă a autorului despre propria copilărie și adolescență, despre consolarea oferită de literatură, despre prima vizită în „Occident“, adică în statele baltice, care i-a adus învățătura că este responsabil pentru limba sa, pentru țara sa, pentru istoria sa. Că disidenții sunt nu atât victime, cât spirite demne care plătesc prețul alegerii conștiente a libertății. Citim despre mama bolnavă care rezistă până la eliberarea fiului mai mare, bunicul care moare în lagărul siberian, tatăl nostalgic după URSS, unchiul executat probabil în 1942, despre entuziasmul autorului, tânăr profesor, care asistă la perestroika, despre demoralizanta tentativă de puci din august 1991 și însuflețitoarea îndepărtare a statuii lui Dzerjinski din Piața Lubianka.
Ceea ce a urmat, metamorfoza nomenclaturii în casta oligarhilor, a infestat societatea cu cinism. Discreditarea valorilor democratice în Rusia, spune Șișkin, se datorează într-o măsură semnificativă lui Elțîn, monarhul nou, dar nepotrivit. Iarlîcul a fost înmânat așadar unui nou țar, un „șoarece insipid“ ușor de manipulat, care și-a legitimizat puterea în singurul fel înțeles de poporul rus: printr-o victorie militară rapidă obținută după malefica provocare care a stat la baza celui de-al doilea război cecen. Înjosirea suferită din cauza unor volatili criminali nouveau riche, servicii medicale deplorabile, pensii umilitoare și a senzației generale a neputinței caută compensare prin amăgirile patriotarde, un tablou care sună prea familiar și pentru cititorul român.
Șișkin nu își ascunde amărăciunea față de reticența lașă a Occidentului de a-și provoca „partenerul“ rus, permițându-i anexarea Crimeii. Rusia și Occidentul se studiază reciproc și tot ce văd sunt propriile reflecții. Însăși Europa este divizată într-o Europă a birocrației de la Bruxelles și Europa valorilor care a dobândit o alură mitică în adolescența autorului. În viziunea lui Șișkin, sufletul rus este oglinda în care Occidentul își vede propriile aspirații, după ce nu a găsit nicio explicație plauzibilă în sistemul său de gândire pentru toleranța uluitoare a rușilor față de suferință, sfârșind prin a o atribui misteriosului suflet rus.
Adevăratul suflet rus, însă, este frământat de o singură întrebare: „este țarul adevărat sau fals?“, iar răspunsul la aceasta îl caută în performanța militară. Stalin – țar adevărat, adorat și în prezent; Gorbaciov, care a pierdut războiul din Afganistan și Războiul Rece – țar fals, disprețuit de ruși până astăzi. Scriitorul nu-și face iluzii: după dispariția inevitabilă a lui Putin rămân așteptările adoratorilor acestuia, atât în Rusia, cât și în Occidentul ahtiat după masculinitatea politică, care vor cere un alt Putin, sub un alt nume.
Șișkin se lamentează de cercul vicios în care se mențin reciproc monstruosul angrenaj al puterii de la Kremlin și poporul rus. Nu pot observa la el însă constatarea unei cauzalități similare între realitatea politică și cultura națională, care nu poate fi exonerată întru totul pentru regimul politic format în leagănul ei. Înainte ca Willy Brandt să fi îngenuncheat la Varșovia, un gest căruia Șișkin îi acordă importanță maximă, a existat declarația teologilor germani de la Stuttgart, din octombrie 1945, privind asumarea culpei comune, și remușcarea lui Thomas Mann, citat chiar de Șișkin. Este greu de înțeles această poziționare a scriitorului rus, după ce declară ferm că tăcerea este complicitate: „…nu va fi nevoie de cărți despre Putin sau cărți care explică războiul… Literatura adevărată sfidează războiul.“ Poate oare lipsi din lucrarea întremătoare a literaturii și a culturii mai extinse confruntarea onestă cu toxinele care au pătruns în pânza freatică a comunității?
Accentul pus pe rolul limbii, manifestat în metaforele pătrunzătoare, în abundența de zicale și bancuri rusești care oglindesc cultul puterii, reflectă totuși crezul scriitorului în puterea cuvântului. Ilustrând singurul sentiment față de patrie considerat admisibil de Simone Weil, mila, eseul oscilează între descumpănirea în fața orbirii poporului rus, a statisticilor dezolante (decesul unui sfert dintre bărbați înainte de vârsta de 55 de ani, închiderea spitalelor, recordurile de morți violente, de sinucideri) și melancolica iubire pentru „Rusia mea“ (Rusia lui Pușkin, acest Moise rus, Piotr Ceaadaev, Cehov, Lev Tolstoi, Marc Chagall, Serghei Rahmaninov, Boris Pasternak sau Andrei Tarkovski).
Insistând asupra bicefaliei mentale a Rusiei și asupra faptului că misiunea scriitorilor ruși este să arate partea Rusiei deschise valorilor democratice, Șișkin contribuie la lucrarea pocăinței colective mai puțin tranșant decât o face Serghei Lebedev, care afirmă: suntem cu toții urmașii lui Cain. Șișkin consideră că războiul nu este purtat între ruși și ucraineni, ci între oameni care vorbesc ucraineana și rusa, pe de o parte, și „ființele inumane care vorbesc limba minciunilor, dispuse să asculte de ordine criminale“, pe de alta. Nu primim de la el răspuns la întrebarea arzătoare: cum poate cultura – în opinia lui, remediul împotriva urii – să ajungă la capul siamez rezistent la valorile democratice și să îndeplinească nu doar o misiune externă, ci și una internă, absolut esențială?
Opoziția insignifiantă numeric, șubrezită și de exodul masiv de forță intelectuală, vine cu o ofertă suboptimală, deoarece nici măcar aceasta nu s-a debarasat întru totul de sentimentele de grandoare istorică și teritorială. Drept exemplu îl dă pe M. Hodorkovski, care a declarat pentru „The New Times“, vorbind despre Caucazul de Nord, că el personal ar pune mâna pe arme pentru păstrarea teritoriilor ruse. Însăși cultura rusă înaltă poartă celulele maligne ale mesianismului rus (să ne gândim la slavofilii din sec. XIX și gânditorii conservatori pe care i-au influențat).
Prin urmare, poate fi cultura remediu în condițiile în care declanșarea războiului semnalează însăși eșecul ei, așa cum admite chiar Șișkin? Dacă „marea literatură germană nu a putut preveni Auschwitz, marea literatură rusă n-a putut preveni Gulagul, iar cărțile mele și ale altor autori ruși publicați în ultimele două decenii n-au putut preveni această tragedie“, ce anume poate declanșa indispensabila pocăință colectivă după modelul german, un proces Nürnberg pentru Partidul Comunist?
Tabloul psihologic al poporului rus se încheie cu o scrisoare trimisă Occidentului, în care Vestul este implorat să nu se lase sedus de banul rusesc mânjit cu sânge, folosit cu cinism de Kremlin în războiul hibrid care vizează destabilizarea politică a Europei cu complicitatea extremei drepte europene.
Ecoul kierkegaardian în cele două capitole finale (Either, respectiv Or) rimează cu titlul cărții care alterează binecunoscuta dihotomie a lui Tolstoi și subliniază imposibilitatea de a menține la nesfârșit dualitatea autodevoratoare a mentalului rus. Apare un optimism vag privind o a „treia democrație rusă“ care ar putea dura mai mult decât predecesoarele ei de numai câteva luni din 1917, respectiv de doar câțiva ani din anii 1990. Întrucât democrația nu poate fi obținută de lupi singuratici și nu poate fi proclamată printr-un decret, Șișkin își pune speranța în învierea prin penitență măcar a unui număr suficient de mare de suflete moarte și în dorința nestăvilită a naturii umane de a se transcende pe sine. Încrederea sa firavă poate fi rezumată cel mai bine prin metafora lui Serghei Lebedev din Copiii lui august: dezghețul începe prin fisurile microscopice ale gheții produse de razele solare.