Artă poetică
Deși s-a scuturat tot ce am scris,
Mă bucur că rămân în urma mea
Volume de un alb imaculat.
Cine le va deschide mai târziu,
Atras de nevăzutul lor cuprins,
Își va imagina caligrafii
Care se șterg când ochii le ating
Și în foșnirea foilor subţiri,
Va desluși ce n-am putut să spun.
Reverie
Când se apropie seara,
Din cartea necitită
Încep să iasă fraze
Ce picură ca ploaia.
După un timp se-mbină
În paragrafe repezi
Ce umplu încăperea
Cu șopot de pârâuri.
Apoi se-aude fluviul
Capitolelor ample,
Încetinind cadenţa
Poveștii curgătoare.
La capăt, te-nconjoară
O muzică de gânduri,
Necunoscută ţie,
Ce scapă din oceanul
Închis între coperte.
Din câte zile vin
Din câte zile vin, pe cea de azi
Aş vrea s-o pot trăi la infinit,
Când mintea îşi răsfiră în văzduh
Acelaşi gând în stoluri lungi de nori,
Când pomii se ridică, luaţi de vânt,
Ca nişte îngeri verzi, abia foşnind.
E-n aer o plutire de mari veşti
Care mă iau încet de la pământ
Şi mă deschid deodată ca un cer.
Prin geamurile sparte
Când am pătruns, pe la amiază,
În catedrala părăsită,
Intra prin geamurile sparte
O forfotă de păsări albe:
Se răspândeau furând în aer
Statui și chipuri din icoane,
Coloanele băteau din aripi,
Se unduiau în fâlfâire,
Se preschimbau în stol de șoapte
Și rămâneau în așteptare,
Lăsând zidirea să-și ia zborul.
Fioros de bun
Fioros de bun, amar de blând
E-acest sfârşit care durează,
Când mintea-n somn rămâne trează
Şi-ajunge dincolo de gând.
Durerea prin zidirea spartă
Sapă în mine un abis
Uitându-mă sub cer deschis,
Fără perete, fără poartă.
M-asemăn templului elin,
De pe colina în ruină,
Unde lin vântul se închină
Cu şovăiri de peregrin.
Nicicând n-am fost atât de-aproape
De ce mi-aş fi dorit să fiu,
Nu-i prea devreme, nici târziu,
Să las ţinutul să îmi scape.
Mimesis
Cum paloşul din basme
Se-ntoarce să se-arate
Cu mult timp înaintea
Viteazului, acasă,
Asemenea se-ntâmplă
Când scrisu-ntrece viaţa,
Imaginându-şi spectrul
Celor ce stau să vină.
Creezi. Ce ţi se-aşterne
Pe foaia de hârtie
Iese din străvechimea
Întinsă pân-la tine,
Făcând din născocire
Aducere aminte.
Totuşi când te ajunge,
Din urmă, realitatea,
Ce simţi pe viu nu este
Decât un joc de umbre…
Oriunde-aş fi…
Oriunde-aș fi, un dor de ducă
Mă suflă-ncet în patru vânturi
Și ca un puf de păpădie
Mă-nalţ alene, răvășită.
În zborul meu de migratoare,
Colind pe crengi, o iau sub frunze,
M-așez pe-o haină care umblă,
Ies pe ferestrele deschise.
Nu știu ce-aduce priponirea
De-un singur loc, nicicând același,
Pentru că mie cel mai bine
Îmi e când am sub tălpi văzduhul.