Cealaltă cafea
Odă: Notificare despre
împăcarea sufletului cu trupul
Ara us prec, per aquella valor
que vos condus al som de l’escalina,
sovenha vos a temps de ma dolor!
Dante Alighieri, La Divina Commedia, Purgatorio,
Canto Ventiseesimo, 145 – 147
Acum te rog, în numele credinței
ce te poartă-n pisc de trepte,
să nu uiți de crunta-mi suferință!
Dante Alighieri, Divina Comedie, Purgatoriul,
Cântul XXVI, 145 – 147
(Versurile sunt în limba provensală, în original,
vocea fiind a poetului Arnault Daniel).
(anastomoză)
Ea îmi spunea odată, mângâindu-mi dosul palmei cu degetele ei fine și lungi cu unghii vopsite în roșu aprins, că de asta probabil mă simțeam rău, că acel rău era de fapt o greutate pe suflet.
Și mi-am amintit că altădată chiar despre asta mi-a vorbit țiganca aceea tânără pe stradă la Mediaș, și care s-a așezat ca un nod în stomac și a făcut acolo implozie ca o grenadă în mâna soldatului neinstruit.
Și că de asta am ajuns la spital, la urgență și apoi sub cuțit – și mă întreb – dacă am acest drept – dacă acel cuțit fin din mâna fină cu degete lungi și vinișoare albăstrii a domnișoarei doctor a extirpat bucata de carne putredă – și nu prea știu ce să răspund – asta înseamnă oare că s-a dus pe apa sâmbetei și bucata aceea putredă de suflet, astfel că am scăpat de greutatea aceea mare și apăsătoare?
Și țiganca cea tânără de la Mediaș ținându-mi mâna în mâna ei cu degete lungi și fine și bronzate ar spune acuma că sunt, ca lacrima, curat?
Sau pot oare răspunde că mi-e milă într-un anume fel de corbul acela alb agățat cu ghearele de ventriculul meu stâng cu o aripă înghețată bocnă și cu cealaltă înjumătățită?
(camera cinci)
Stau întins în pat, în camera cinci, cu fața spre ușa deschisă spre holul lung al secției de chirurgie, de unde aștept să apară domnișoara doctor la vizită.
În patul de alături, domnul Eginald citește, jos lîngă patul lui e o corfă veche de răchită încărcată de cărți și obiecte de scris.
Eu n-am ce să citesc, decât Biblia pe care am găsit-o de dimineață.
Așezată cu mare grijă pe pat lângă beșicile de evacuare a lichidului, pe care le aranjasem cu mare grijă să mă pot răsuci cât de cât pe-o parte.
Probabil trecuseră niște mesageri, dis-de-dimineață, cu sacul de Biblii și-au pus pe fiecare pat de bolnav câte o Carte.
Și pe patul domnului Eginald au lăsat o Biblie, însă cam degeaba, domnul Eginald e preot într-un sat pustiu, ține slujbele, deși e foarte în vârstă, ca și când ar fi biserica plină de oameni.
Știe Cartea pe de rost.
Din când în când, domnul Eginald scrie, dar foarte puțin, cu mare grijă.
Mai ales corectează, și iarăși corectează.
Eu nu am la mine nimic dintre obiectele care m-ar putea ajuta la o astfel de întreprindere.
Nu dețin decât o cană mare de porțelan, o linguriță, un săpun, un pachet de șervețele, o brichetă și două pachete de țigări.
Din când în când deschid Cartea.
Și citesc la întâmplare.
Cel mai mult se deschide la Epistola către Romani.
Din când în când, mai și scriu.
Pentru că n-am cu ce scrie și pe ce scrie, scriu pe ce pot și cu ce pot.
Scriu cu pana puiului de ciocănitoare pe curentul de aer ce vine pe holul cel lung de la chirurgie spre camera cinci de la capătul drumului.
(MeI)
Numai la spital să nu ajungi.
Mi-a spus asta de mai multe ori, privindu-mă peste ochelari cu o privire, ciudat, mai degrabă veselă, deși obosită.
Fusese internat de câteva ori, o să sfârșesc ca tatăl meu, îmi spunea, de prostată.
Și, de vreo două ori, mi-a spus, de data asta cu o privire cu adevărat tristă, și desigur obosită, să nu-mi îndrept copiii spre cariera literară.
E prea multă suferință.
Toată lumea dă în tine cu piciorul.
Amintindu-mi spusele maestrului, mă întreb ce gândea despre spital și literatură domnul Eginald, din celălat pat al camerei cinci de la chirurgie.
S-ar putea să fi avut o cu totul altă viziune.
Însă domnul Eginald părea să se simtă bine în spital, citea și scria și corecta aproape tot timpul.
Plecam de pe strada Vasile Aaron spre complexul de pe Luptei, opream la farmacie mai întâi, de unde MeI își cumpăra cam o duzină de fiole de cofeină.
O fiolă o spărgea imediat ce ieșeam din farmacie, în stradă, lângă piața din spatele complexului, pe unde ocoleam să ajungem la terasa Doi Colonei.
O bea așa, dintr-o înghițitură, cu o grimasă de toată frumusețea.
Arunca fiola spartă în buzunarul fulgarinului bleumarin.
Traducea pe atunci Joyce, avea nevoie să fie treaz, plus faptul că era oricum o corvoadă suplimentară bătutul la mașina de scris.
Devenea imediat mai vioi, însă privirea era tot obosită, dar jucăușă parcă.
Numai la spital să nu ajungi.
Câtă suferință.
Intram la Doi Colonei, mergeam la bar, cumpăram două cafele mari, făcute la ibric.
Jumătate din ceașca stas cu dungă albastră era zaț.
Mai cumpăram două votci mari, barmanul le turna în borcane de muștar, verzi, refolosite.
În timp ce îmi aprindeam o țigară, maestrul mai spărgea o fiolă, o turna în cafea și sorbea cafeaua dintr-o înghițitură.
Mă privea peste ochelari, privirea de un albastru stins sugera parcă o oarecare mulțumire sufletească.
Numai la spital să nu ajungi.
Numai spre literatură să nu mergi.
Doamne, câtă suferință.
(ploaie pe spinarea câinelui)
1.
Odată ca niciodată nu-mi încăpeam în pielea udă de bucurie că vă port pe amândouă de încheietura mâinii.
Una de-o parte, una de cealaltă.
Pe-o vreme cât de câinoasă poate fi vremea, cădea apa din norii așezați pe acoperișuri, aducea peste noi bucăți de var și țăndări de țiglă.
Dar ce veseli eram noi trei și ce răcoros argintul tibetan al brățărilor
pe care le purtați ca pe niște suflete la bună vedere.
Odată nu-mi încăpeam în pielea udă de bucurie că vă port pe amândouă în straniu echilibru pe-acea strâmbă Spinare de Câine într-un oraș aproape lichefiat cu locuitori rămași înzidiți într-un ev înluminat.
Odată a fost prima dată când vă purtam pe amândouă odată, când vă îmbrățișam strâns încheietura mâinii și nu-mi venea să cred că sunteți una ca alta, că mirosiți la fel a liliac sălbatic și ud, că trupul e-același zvelt și obraznic trup de tânăr gutui, că aceleași brățări de argint vă înlănțuie încheietura de palmele mele de apă.
Numai că, părea a spune șfichiul ploii fără de sfârșit, răcoarea argintului e-aceeași la dreapta și la stânga.
Dar veselia noastră pe-acea vreme câinoasă alunga departe o astfel de întrebare.
Numai că, ajunși chiar jos pe Spinarea Câinelui întrebarea aceea a rămas în orașul de vremuri vesele și câinoase și se înalță și azi strâmbă, adică cine erai tu și cine sora ta geamănă, cine stătea la dreapta și cine la stânga trupului meu una cu trupul orașului lichefiat.
(umbre argintii)
2.
Să facem din zenit nepământeana noastră melancolie, în vremuri vesele și câinoase, era măiastra noastră cantată, într-un oraș rămas stingher într-un ev înluminat.
Cu inima tânără, cu spinarea dreaptă, ne purtam insomniile pe strâmba Spinare de Câine, pe lângă zidurile scorojite de ploi fără sfârșit.
Și umpleam scrumiere de jad și manuscrise imaginare prin suburbiile secrete ale cerului natal.
Mă-ntorc acum cu prima firavă zăpadă, alunecând pe piatra cubică a șirei spinării orașului cufundat în amurg.
Urc ca și când aș trece dintr-o viață în altă viață.
Cerul e luminat de zăpada proaspătă de noiembrie așternută pe acoperișuri.
Sau dintr-o moarte în altă moarte.
Nouă precum lumina începutului iernatic.
Mă opresc din când în când să-mi las sângele din picioare să-și găsească albia cea bună.
Spre creștetul spinării se refractă strâmb turnul cel mare-al orașului, în ceața străvezie.
Ajung chiar sus pe Spinarea de Câine, mă opresc și îndrăznesc să privesc înapoi.
Umbra ta e chiar lângă mine, mâna ta fumurie încărcată de argint e-nlănțuită de palma mea de zăpadă.
Și lângă tine, umbra ta geamănă.