Trăiesc din amintiri. Dominant din savoarea lor. Dacă cineva mă întreabă, cu ocolișurile binecunoscute și adîncite în șabloane, ce vîrstă am… stau pe gînduri și ezit să răspund. Nu din cochetărie. Memoria descarcă fără control, ca într-un film derulat de un aparat dereglat, zeci și zeci de imagini. Înainte, înapoi. Secvențe scurte. Sugestii. Mirosuri. Pagini din cărți cu rînduri subliniate, figuri, expresii, atitudini, sunete, intensități de stări, emoții, vibrații, culori, parfumuri, lumini fel de fel, mîini, forme rotunde, fără colțuri, senzații plăcute, foarte, văluri transparente, stranii, care abia se ridică ca să se coboare iarăși încărcate de mister. Caruselul îmi învîrtește mintea mai repede, și mai repede. Nu amețesc. Nu mi se declan șează sindromul vestibular. Uneori plîng. Înfundat, cu o disperare care face implozie în ce a mai rămas înăuntrul meu. O căldură imensă, însă, dulce și parșivă mi se vîră în ochi, în mațe, peste tot. A fost bine pe pămînt. Ce am trăit, cît și cîte am văzut, cîți oameni am întîlnit, cîte spectacole am văzut în lumea asta mare, ce tipuri de experiențe, numă rul lor halucinant, plecările spre alt Univers și întoar cerile, locurile, întîmplările fără egal m-au tot purtat cumva în grabă peste timp și timpuri, peste clipă, fără să mai ating pămînt sau apă, plutind pe deasupra, deseori în transă. Mă întrebam pe furiș de ce este atît de mult și atît de dens, de ce timpul are alte granițe și toleranțe pentru mine. Îmi răs pundeam mai mereu că am să mor tînără și de aceea mi se derulează viața pe repede înainte cu muuuulte, multe, multe, ca și cum aș trăi nouă sute și ceva de ani. Ca și cum sînt în Vechiul Testament. De fapt, asta îmi vine să spun. Am o vîrstă pe care biologicul meu o măsoară în alte unități. Iar calculele cam atît estimează. Sînt o femeie în jur de nouă sute de ani. Și nu am oglindă. Nici oglinjoară.
Citesc. Cu răbdare. Nu mai știu unde sînt. Aici, pe pămînt sau departe, departe, în lumile mele. Ca în fotografiile mișcate. Asta îmi dă și un soi de libertate. Pot să imaginez ce vreau, pot să dau ce clarități sau umbre am chef, pot să decupez la infinit fragmente desprinse de realitate. Mi se pare că n-avem nici un haz. Noi, cei de azi. Că ne tîrîm și că habar nu mai avem să trăim, să ne bucurăm de cel/cei de lîngă noi, de ce este ieşit din şabloane, de nebunia şi fascinaţia detaliilor vieţii. Totul este de consum. Însăși existența noastră. Și nu facem mare lucru ca să ne eliberăm de povara acestei anulări. E ca un blestem. Ne sustragem apropierii umane, cu tot ce implică asta.
La începutul unui an, în vîrful unui deal cuprins de melancoliile iernii și ale tentativelor de a mă regăsi, a sosit din norii plumburii vestea morții lui Clody Bertola. M-a afectat mai tare decît am crezut. Nu am cunoscut-o niciodată și, în mod paradoxal, mi s-a părut întotdeauna că ne știm prea bine. Fiind prezentă în destinele și amintirile unor oameni care înseamnă foarte mult pentru mine, am avut senzația, mereu, că este și în mine. Cîteva din poeziile lui Emil Botta, copiate pe coli A4 cu scrisul meu de puștoaică rebelă, m-au însoțit peste tot, în schimbările din viața mea. Am pierdut și rătăcit destule. Ele, însă, au rămas cu mine. S-au strecurat printre alte obiecte, printre paginile cărților, s-au pus la adăpost de uitare. Au stat agățate pe rafturile bibliotecii ca ochii să le întîlnească mereu. De multe ori, m-am gîndit că ceva din tensiunea lor conține și iubirea lui Botta, neîmpărtășită, pentru Clody. De asta să le fi copiat și păstrat? Am recompus-o pe această actriță, pe această femeie fabuloasă din fragmente. De tot felul. Din zeci și zeci de povești și tot atîtea voci de povestitori. Din ochii lui Pintilie. Din cheful de viață al lui Rebengiuc. Din tăcerea lui Liviu Ciulei și lumina candelei veșnic aprinse pentru ea, într-o mică firidă din casa lui. Din emoția Marianei Mihuț care păstrează trusa ei de machiaj. Din pipa nostalgică a lui conu Alecu Paleologu. Din anumite detalii ale lui Paul Bortnovschi, desenate aleatoriu pe niște foi din atelierul lui. Din zîmbetul tandru care se așeza pe fața lui Moțu Pittiș cînd vorbea despre ea. Sînt nunațe și accente care pun șoaptele inteligente ale Lenei Constante în alt context. Exista acolo o vibrație extraordinară. Parisul copilăriei, aburii ceaiului fierbinte, „Il etait une bergere…“, Balcicul și albul orbitor al falezelor. Repet, fără să o cunosc, Clody Bertola a făcut parte din viața mea. Cumva. Tot încerc să mă lămuresc. Desenul ei este ca un abur nevinovat. Sau dimpotrivă. Inocent și nu prea. Fragil și puternic. O formă plutitoare și, totuși, foarte ancorată în pămînt.Am văzut-o, invariabil, în multe imagini în lanul de grîu adus pe scenă de Paul Bortnovschi în Livada de vișini a lui Lucian Pintilie. Ranevskaia!… alintată de dantelele umbreluței ce nu putea să o ferească nici de soare, nici de neputințe, nici de eșec, nici de neliniștile minciunilor, nici de neiubire. De acolo privea înainte și înapoi cu în zîmbet ce ar putea să declanșeze filosofii nenumărate. Imaginea mea fetiș. Nu știu de ce, cînd Paulică Bortnovschi s-a prăpădit, lanul meu de grîu s-a ofilit. Acum, foșnetul lui mișcă umbre.
Viața lui Clody Bertola a fost de parte de amor țeala noastră de azi. Departe. Inocența chipului fragil a cultivat un soi de provocare continuă. Pe scenă și în viață. Amețitor traseu… Citesc volumul La vie en rose al Ludmilei Patlanjoglu în varianta de la Nemira. Redescopăr lucruri. Mărturii, portrete, scrisori, discuția autoarei cu ea și alte sensuri, adîncimi. Umorul ei. Altfel. Vulnerabilitatea și forța unei feminități profunde, senzuale, inteligentă, fără ezitări, severă, directă. Gesturile ei, mîinile, zîm betul, grația unui costum, ochii… zeci de detalii le alcătuiesc. Marile spec tacole ale Teatru lui Bulandra sînt legate indestructibil de numele ei. Felul în care a iubit și a fost iubită. Pînă la capăt. Un personaj care mă obsedează, pe care am încercat să-l descopăr, să-l compun în fel și chip, să-l înțeleg, să învăț din tainele ei, din aura aceea magică, luminoasă din jurul ei. Nu știu cît am reușit asta. Și cît am rămas în captivitatea misterului ei.
Mi-am amintit foarte precis cîteva din textele de pe bilețele primite de Clody Bertola de la Liviu Ciulei, de la Lucian Pintilie, de la mama ei. M-au emoționat atunci cînd le-am citit în cartea Ludmilei Patlanjoglu, La vie en rose cu CLODY BERTOLA, apărută la Humanitas acum mulți ani. Așa cum spuneam, Cartea s-a publicat acum la Editura Nemira. Cu multe imagini-document extrem de valoroase. Cu adăugiri și, mai ales, cu o aducere în prezent a personalității ei. Efortul și prețuirea Ludmilei Patlanjoglu sînt esențiale. Aduc în actualitate un personaj imens și redimensionează atît fenomenul teatral, cît și pe cel cotidian care se întinde pe zeci de ani. Perspectiva este dublă, de aceea. Istoria teatrului, avînd în centru o personalitate ca aceea a lui Clody Bertola, dar și istoria noastră călătorind cu ea, viața unei familii bogate, însemnate, intersecțiile cu un alt fel de a trăi, de a vedea, de a înțelege. Eleganța grafică a acestui volum îi accentuează valoarea. Viața și-a lăsat amprenta acolo, în scrisul fiecăruia, în legătura cu o poveste, cu o clipă, cu ceva esențial sau cu un fleac de-a dreptul. Acolo, în acele rînduri sînt tușele majore a tot ce a fost important. De acolo se hrănesc amintirile care însoțesc un drum. De la lumină la întuneric. De la viață la moarte. Fiecare întoarcere a unei litere șoptește sau urlă ceva. Ce pot și cît să păstrez eu din drumul ei? Cum să-mi ducă el, mai departe, povestea în greul sau în sublimul vieții mele? Perfecțiunea literelor tipărite șterge tremurul ființei și imperfecțiunea existențelor.
Anul a trecut. Continui să traversez apocalipsa. Sînt parte din ea, chiar aici, pe pămînt.
Cîndva, pustiul unui vîrf de deal amorțit sub zăpadă m-a adus mai aproape de prietenii mei. Am privit focul împreună, tăcînd, minute în șir și am ascultat țipătul lemnelor. După miezul nopții, am început să vorbim despre Clody. Fără să ne dăm seama. Am „jucat“ scene întregi din Elisabeta I. Ne completam unii pe ceilalți, cîntam, rîdeam. Erau acolo și Toma, și Moțu, și Gina… „cine sînt eu?“…și Clody, și Ciulei, și Pintilie. Parfumul lemnului ars… parfumul senzualității…