O lectură nouă a începutului Letopisețului Cantacuzinesc, textul fragmentar care începe chiar cu titlul și care conține evocarea așa-zisului „descălecat“ al Basarabilor la nordul Dunării – de fapt, o revendicare implicită a priorității oltenești în alcătuirea statului Țara Românească – permite noi precizări cu privire la vechimea acestui text și la originea lui. Ele permit, de asemenea, înțelegerea universului ideatic și precizarea izvoarelor intelectuale ale acestei narațiuni legendare atât de importante, pe care – datorită conținutului ei, transferat și asupra titlului întregului letopiseț din sec. al XVII-lea de compilatorul acestuia – am numit-o Legenda descălecării pravoslavnicilor creștini.
Legenda descălecării pravoslavnicilor creştini
Istoriia Țării Rumânești de când au descălecat pravoslavnicii creștini[,]// Însă dintâi izvodindu-se de rumânii carii s-au despărțit de la romani și au pribegit spre miiazănoapte.
Deci trecând apa Dunării, au descălecat la Turnul Severinului; alții în Țara Ungurească, pre apa Oltului, și pre apa Morășului, și pre apa Tisei ajungând și până la Maramurăș.
Iar cei ce au descălecat la Turnul Severinului s-au tins pre supt poalele muntelui până în apa Oltului; alții s-au pogorât pre Dunăre în jos. Și așa umplându-se tot locul de ei, au venit până în marginea Necopoei.
Atunce s-au ales dintr-înșii boiarii carii au fost de neam mare. Și puseră banoveți un neam ce le zicea Basarabi, să le fie lor cap (adecă mari bani) și-i așăzară întâi să le fie scaunul la Turnul Severinului, al doilea scaun s-au pogorât la Strehaia, al treilea scaun s-au pogorât la Craiova. Și așa fiind, multă vréme au trecut tot ei oblăduind acea parte de loc.
Tema „despărțirii“ românilor de romani, adică a diferențierii (istorice) de aceștia este atestată, în rândul elitelor vlahe, încă de la începutul sec. al XIII-lea, când ea apare în corespondența dintre țarul vlaho-bulgar Ioniță Caloian (1197 – 1207) cu Sanctitatea Sa Inocențiu al III-lea (1198 – 1216). În cea dintâi epistolă trimisă țarului vlaho-bulgar (datată decembrie 1199 – ianuarie 1200) papa spune: „Nos autem audito, quod de nobili urbis Rome prosapia progenitores tui originem traxerint et tu ab eis et sanguinis generositatem contraxeris et sincere devotionis affectum [înaintașii tăi își trăgeau originea din nobilul neam al Romei și tu ai moștenit de la ei“]. În vara lui 1202, țarul răspunde că „scrisoarea primită ne-a făcut să ne aducem aminte de sângele și de patria noastră (adică de Roma, n.n.) din care ne tragem (et reduxit Nos ad memoriam sanguinis et patriae nostrae, a qua descendimus)“. În a doua scrisoare trimisă de Papă țarului, datată 27 noiembrie 1202, se enunță că: „Et populus terre tue, qui de sanguine Romanorum se asserit descendisse […] (poporul țării tale declară că descinde din sângele romanilor)“. În scrisoarea din 1204 trimisă de papă suveranului vlaho-bulgar tema revine: «Bulgarorum et Blachorum populis tanto […] sed descenderunt etiam ex sanguine Romanorum» (ca moștenitori ce se trag din sânge roman)“. Într-o altă scrisoare din februarie 1204, Papa face referire la originea romană a țarului: „cum secundum carnem descenderint ex nobilibus Romanorum…“. Și în scrisorile trimise mitropolitului Vasile de Târnovo Papa reia ideea, vorbind despre „heredes descendentes a sanguire romano“. În alte scrisori adresate aceluiași, capul Bisericii Romane se referă la vlahi „quae a Romanis etiam secundum carnem et sanguinem descendisse dicitur… ut qui a Romanis traxerunt originem“. Iar în 1203: „ut sicut descendit ex nobili prosapia Romana“.
În ce-i privește pe protagoniști, aceștia sunt desemnați în segmentul inițial drept „pravoslavnicii creștini“. Dar, după cum o spune partea secundă a titlului (detalierea sa), este de vorbit despre „rumânii“ separați de romani prin imigrare spre nord. În acest fel, lucrurile se cer înțelese pe etape cronologice și într-o ierarhie valorică. Sub raport cronologic, inițial românii au făcut parte din masa indistinctă a romanilor (de fapt, a romeilor, adică a bizantinilor). Ulterior ei s-au delimitat de aceasta – în anumite împrejurări sugerate de rezumatul din Gesta lui Roman și Vlahata, cum am arătat deja – și au pornit spre miazănoapte (se subînțelege că dincolo de frontiera Imperiului Roman de Răsărit). În fine, datorită unor merite subînțelese – desigur, de natură spirituală – ei au ajuns să poată și să merite a fi numiți „pravoslavnicii creștini“ (credincioși de credință creștină răsăriteană, adică ortodocși).
Această denumire atrage, însă, atenția asupra unei precizări din scrisoarea Papei Grigore al IX-lea către prințul moștenitor Béla al Ungariei trimisă în 14 noiembrie lui 1234, unde se spune: „După cum am aflat, în episcopatul Cumanilor sunt niște popoare (quidam populi), care se numesc valahi (walati), care deși după nume se socot creștini, îmbrățișând diferite rituri și obiceiuri într-o singură credință (subl. O.P.)…“ etc. Aceste „popoare“ nu aparțin, totuși, bisericii romano-catolice, socotite a fi singura biserică legitimă a Creștinătății. Precizarea că „după nume se socot creștini“ trimite direct la autodesemnarea din LDPC: „pravoslavnici creștini“. Căci nu de numele de valahi (walati) se lega evidența apartenenței creștine etalată cu mândrie în numele propriu însuși, ci chiar de modul de a se autodenumi al acelor oameni. Felul cum se desemnează acești „walati“/ valahi pentru a-și evidenția identitatea confesională cu cât mai multă precizie este cel de „creștini pravoslavnici“.
Expresia „rumânii carii s-au despărțit de la romani“ amintește însă, ca formulare – decalc autohton după modele străine –, faimoasele sintagme Olachi Romani (Anonymus) ori vlachii ac pastores romanorum (Simon de Kéza) din cronicile latino-maghiare ale sec. al XIII-lea. Atât Gesta Hungarorum a lui Anonymus (circa 1200), cât și Gesta Hunnorum et Hungarorum (1282 – 1285) Simon de Kéza sunt gestae, gen scriptural medieval deosebit de alte specii istoriografice narative ale timpului, căci „…o cronică era o scriere istorică propriu-zisă, credibilă în informațiile transmise, în timp ce gestele sau istoriile privilegiau retorica și narațiunea, de la autorii unor astfel de scrieri neașteptându-se «date precise»“. (Ionuț Costea, Gesta lui Anonymus. Genul literar ca argument istoriografic). Preferința istoricilor maghiari din sec. al XIII-lea pentru genul gestelor s-a transmis, și ea, autorului necunoscut din Oltenia, al cărui text are conținutul istorico-legendar specific gestelor „romanești“ (gestes romanesques), cu un termen propus și consacrat de Hóman Bálint. Ceea ce se ivește în deceniile din urmă ca mărturii istorice scrise din perimetrul cultural românesc al sec. al XIII-lea – al XIV-lea, de la Legenda descălecării pravoslavnicilor creștini la Gesta lui Roman și Vlahata (finalul sec. XIII – începutul sec. XIV), sunt texte încadrabile genului gestelor, ceea ce califică scrierile românești menționate într-un curent cultural, o „modă“ scripturală central-europeană.
Ideea începuturilor politice ale unei comunități etnice – dar autodefinită în termeni religioși – prin dizlocare populațională, prin venirea de departe și prin „descălecat“ (termen românesc afirmat abia prin sec. al XVII-lea, odată cu adoptarea scrisului în română), adică referirea la o presupusă sedentarizare, este o preluare cărturărească. Autorul Legendei descălecării pravoslavnicilor creștini a fost inspirat de izvoare scrise, culte. Unul dintre ele – sau poate mai multe din aceeași stirpe, ținând seama de voga materialului troian în sec. al XIII-lea și al XIV-lea – pare a fi legenda troiană a lui Enea care a descălecat de la Troia în Italia. Despre circulația materialului troian în Centrul și Sud-Estul Europei, cu o privire mai atentă la ținuturile locuite de români, s-a scris deja. Dar mai există și altul: legenda maghiară a începuturilor ungurești, legenda lui Hunor și Magor, identificabilă în cronica lui Simon de Kéza. Tema desemnată mai târziu, la vremea scrierii în română – în sec. al XVII-lea – ca fiind cea a „descălecatului“ românesc – atât cel de la sud, cât și cel, mai târziu un pic, de la răsăritul acestor munți – reprezintă, după toate probabilitățile, o „sincronizare“ survenită într-un anumit context istoric cu un tip de discurs – unul despre trecut, dar și politic – acceptat la Curțile europene ale timpului; o preluare culturală în intenția de a justifica și legitima, la unison, în aceeași convenție culturală, după același tipic, cu alte civilizații (cea romano-bizantină, cea maghiară), pretențiile la o istorie proprie și la o conducere politică proprie. Procedura era în uz în sec. al XIII-lea și al XIV-lea, iar scribul aflat în slujba mai-marelui român care a comandat scrierea respectivă era la curent, ca și seniorul său, și cu tendințele din cultura scrisă la (unele dintre) Curțile europene, și cu modalitatea de a fabrica într-un cod acceptabil o versiune proprie asupra vremurilor începuturilor.
Unul dintre izvoarele certe ale Legendei descălecării pravoslavnicilor creștini este, cu o mare probabilitate, direct sau indirect, diploma așezării cumanilor între Dunăre și Tisa, sau lângă Mureș și Criș, dată de regele Ladislau al IV-lea Cumanul în 12 august 1279. (Este încă un act oficial provenind din arhiva regală a Ungariei.) Menționarea râurilor unde s-ar fi așezat românii se substituie delimitării perimetrului unde regele maghiar i-a statornicit în vara lui 1279 pe cumani. Cum, când și în ce fel au intrat mai-marii românilor în posesia ei sau a unui duplicat, a unei copii ori măcar a unui transumpt, a unui rezumat referitor la conținutul acesteia, rămâne neclar deocamdată; asta doar dacă nu cumva sub numele generic de cumani trebuie întrevăzuți nu doar mai-marii triburilor nomade aclimatizate de câteva generații la zona extracarpatică, ci și românii din subordinea lor. Câtă vreme însă seniorii români de la sud de Carpați și unii dintre cei din Maramureș, de pildă, au făcut parte, în virtutea recunoașterii regale a calității lor de nobili, din adunările de la Curte sau din cele provinciale maghiare, unde regele sau reprezen tanții săi numiți erau de față pentru a gestiona politic, administrativ și juridic bunul mers al lucrurilor, un asemenea prilej se putea ivi oricând. Rezultă, în orice caz, că Legenda trebuie neapărat datată ca o creație de după emiterea acestei diplome, la o anume distanță în timp.
Atrage atenția, în legătură cu acest important document păstrat până astăzi, că, în raport cu cele conținute de el cu privire la arealul de răspândire pe terito riul Regatului Maghiar pus de regalitate la dispoziția cumanilor, nu se regăsește Maramureșul. Este adevărat că trimiterea la el putea fi aluzivă, prin pomenirea în text a așezării noilor locuitori pe cursul (superior) al Tisei.
Într-un succint bilanț de etapă se pot constata următoarele:
Gesta Hungarorum de Anonymus datează de pe la începutul sec. al XIII-lea.
Materialul troian specific sec. al XIII-lea circula atât în Apus, cât și în Răsăritul bizantin, oferind inspirație.
Scrisoarea Papei Grigore al IX-lea către prințul moștenitor Béla al Ungariei, unde se vorbește despre populi Walati, a fost trimisă în 14 noiembrie lui 1234.
Charta lui Ladislau al IV-lea Cumanul în beneficiul cumanilor datează din 12 august 1279.
Prima mențiune a legendei lui Hunor și Magor este cea din lucrarea lui Simon de Kéza, Gesta Hunnorum et Hungarorum (1282 – 1285). Tot aici apare cu privire la români și formularea vlachii ac pastores romanorum.
Chiar și rămânând la aceste câteva repere cultural-politice se constată că o datare a textului către finalul sec. al XIII-lea, post 1285, devine plauzibilă. El a fost alcătuit pe baza unor informații sau ecouri din texte scrise în latină – charte, dar și cronici – din arealul cultural maghiar, datate circa 1200 – 1234 – 1279 – 1285. Au existat, cu siguranță, și surse ortodoxe, pravoslavnice, dar acestea – scrise în greacă sau în mediobulgară – sunt mai dificil de identificat, fie și ipotetic. În schimb, informația istorică, de posibilă sorginte bizantină, despre despărțirea românilor de romani putea fi inspirată de Epitomele lui Ioan Kinnamos (post 1143 –1180), unde se vorbește clar despre vlahi, care „se zice că sunt coloni veniți demult din Italia“.
În ce privește epoca scrierii textului, ea este sugerată și de întâietatea acordată Turnu-Severi nului, ceea ce conduce la ipoteza că momentul în care această narațiune istorică a fost alcătuită era unul care, dintr-un motiv sau altul, afirma existența istorică a Țării Severinului și dădea câteva informații cu privire la organizarea ei și la conducerea sa prin dregători dintr-o unică familie. Dacă ar fi existat un alt nucleu politic, de autoritate statală, mai la nord sau mai la răsărit, fără îndoială că el ar fi fost pomenit ca atare. Este deci de crezut că Severinul era, în momentul conceperii Legendei descălecării pravoslavnicilor creștini, locul unde mai-marele țării – al Țării Severinului, probabil (căci nu exista încă, probabil, Țara Românească) – își avea reședința și curtea.
Pe de altă parte, scrierea afirma preemi nența Turnu-Severinului printre celelalte centre de putere din Oltenia și, odată cu aceasta, a Țării Severinului față de alte regiuni sud-carpatice. Textul este deci anterior mutării centrului politic oltenesc, prin excelență, la Craiova și datează dinaintea afirmării puterii Craioveștilor (pe care traducerea din sec. al XVII-lea îi prezintă sub numele dinastic asumat de unii dintre ei mai târziu: Basarabi). În al doilea rând, discuția despre Țara Severinului ca teritoriu locuit de credincioși ortodocși, făcând, totodată, din Turnu-Severin, Strehaia și Craiova niște centre de putere politică și – implicit – militară delimitate prin credință de Țara Ungurească, prin excelență romano-catolică și anti-„schismatică“.
Un cuvânt despre scribul pe care, plasându-l în proximitatea seniorului decident al politicii Țării Severinului (l-am putea numi provizoriu voievod), trebuie să îl credem nu un biet diac provincial, ci un ins pregătit în materie de scris și citit cel puțin în latină și slavonă, de nu cumva și în greacă: el a avut la dispoziție atât documente din arhiva regală a Ungariei (poate în copie parțială, prin intermediar), cât și cronici maghiare (precum cea a lui Anonymus, mai veche, dar despre circulația căreia nu se cunoaște mare lucru, și a lui Simon de Kéza). Datorită acestui orizont, nu poate fi exclusă apartenența sa la cinul monahal, cu probabilitate ortodox (numai un ortodox ar fi făcut pledoaria în favoarea românilor olteni înțeleși ca „pravoslavnici creștini“). Educația lui de calitate se poate observa în faptul că narațiunea păstrată din partea lui, Legenda descălecării pravoslavnicilor creștini, se întemeiază – până la nivelul anumitor formulări – pe izvoare autorizate și socotite legitime în Regatul Ungariei. Totodată, el pare la curent cu polemicile răsăritene contra „latinilor“, a catolicilor. El știe și cum să compună o istorie la nivelul discursului vremii sale, când o asemenea încercare semnifica să urmezi prototipul unei narațiuni istoriografice cât mai apropiată de adevăr, eliminând legendele fără suport în realitatea trecutului (măcar atâta cât era posibil). Totodată, calitatea lui de sfetnic din proximitatea seniorului său este demonstrată de faptul că acest text a fost scris nu dintr-o gratuită sete de cunoaștere a trecutului, ci cu un scop militant și cu o portanță politică, afirmând cu claritate identitatea unei populații, a unui popor locuind un anumit perimetru geopolitic asupra căruia își exprima și argumenta pretențiile. Prin toate aceste trăsături, necunoscutul autor pare să îndreptățească desemnarea sa ca logofăt/ diac de curte. Dacă acest litteratus a fost instruit în vreo mănăstire romano-catolică și aparținea inițial mediului catolic, unde a deprins latina, rămâne la fel de greu de știut.
În text, adevărații protagoniști sunt/ devin Basarabii, urmași ai „pravoslavnicilor creștini“ care, odinioară, se delimitaseră de „romani“ (bizantini), și despre care P.P. Panaitescu credea că se vorbește doar în virtutea asumării lor genealogice – tradive – de către boierii Craiovești. Dar în cronicile secolelor al XIV-lea – al XV-lea din Serbia și din Polonia (la Jan Dlugosz) cuvântul acesta îi desemnează deja pe românii din statul de la sud de Carpați, devenind deci un etnonim. Totodată, în pisania păstrată de la biserica din Milișăuți, astăzi dispărută, – se spune, neechivoc, despre confruntarea lui Ștefan cel Mare cu Basarab Țepeluș, la Râmnic (1481), că „… a fost pieire foarte mare printre Basarabi (subl. O.P.)“. Referirea nu se face, aici, la membrii dinastiei și nici la rudele apropiate ale voievodului muntean, ci la boierimea mobilizată militar a Țării Românești, deci la țara legală. Fie că trimiterea este direct către supușii lui Basarab Țepeluș, fie că ea rămâne posibila dovadă a unei cuprinderi mai largi, trimițând la întreaga dinastie a Basarabilor, ostașii Țării Românești sunt desemnați ca „Basarabi“. În această altă lumină decât cea consacrată de mai vechile interpretări, nu există certitudinea că titlul, așa cum s-a păstrat el, reproduce fidel numele inițial al scrierii, adică nu se poate ști cu siguranță dacă etnonimul „români“ era prezent și în formu larea inițială.
Când a devenit „Basarabi“ echivalentul numelui generic atribuit românilor din Țara Românească? Probabil, că în vremea primului Basarab, domnitorul socotit întemeietorul statului de la sud de Carpați, deci în prima parte a sec. al XIV-lea. Domnitorul menționat a dus o politică de alianțe matrimoniale balcanice, măritându-și ambele fiice la sudul Dunării, din nevoia de a întări alianța cu puterile zonale ortodoxe împotriva revendicativei Ungarii catolice. Teodora a devenit soția lui Ivan Alexandru (circa 1322), nepotul țarului bulgar Mihail Șișman. Cealaltă fiică, Ruxanda, s-a căsătorit cu prințul sârb Ștefan Deceanschi. Se crede că în 1323, Basarab l-a ajutat pe Mihail al Bulgariei cu o oaste însemnată de „ungrovlahi“, în bătăliile cu Imperiul Bizantin. Același voievod al Țării Românești a mai trimis trupe țarului bulgar și pentru bătălia de la Velbužd (28 iunie 1330) între armatele bulgare și cele sârbe (sub comanda lui Ștefan Uroș). De astă dată, au învins sârbii, bătrânul țar bulgar murind pe câmpul de luptă, moștenitor al tronului său fiind țarul Ivan Alexandru.
În aceste condiții istorice nu este de mirare că pentru vecinii Țării Românești de la sud de Dunăre locuitorii statului dintre Dunăre și Carpați erau… basarabi. Și, după cum se vede din știrile legate de epopeea lui Ștefan cel Mare, nu doar pentru ei și nu doar atunci. Nu putem ști dacă locuitorii Țării Românești erau desemnați ca „Basarabi“ doar în timpul guvernării câte unui domnitor cu numele de Basarab sau pe parcursul întregului șir de domnii ale descendenților lui Basarab I. Să se fi păstrat, în exterior, sinonimia dintre valahi și basarabi și în epoca de după Mircea cel Bătrân, când urmașii lui s-au împărțit în două ramuri, Dăneștii și Drăculeștii? Sigur este că desemnarea respectivă s-a făcut și în sec. al XIV-lea, și într-al XV-lea, sporadic sau constant, greu de spus; dar asta invalidează interpretarea lui Constantin Rezachevici ce survine pe filiera celei mai vechi, lansate de P.P. Panaitescu. După Rezachevici, „cele două introduceri [= Legenda descălecării pravoslavnicilor creștini și Legenda lui Negru Vodă – n. O.P.]… ale cronicii interne, sunt lucrări cărturărești cu scop politic (nicidecum prelucrarea unor legende sau tradiții populare), menite să afirme chiar de la începutul Istoriei Țării Românești vechimea și noblețea banoveților (marilor bani) Basarabi-Craiovești și nicidecum să lămu rească problema apariției Țării Românești, cum se crede în zilele noastre“. Se recunoaște aici originea cărturărească, ținând de arta scrisului și a cititului – practicate la nivelul cancelariilor domnești sau în mănăstiri de puțini aleși – a celor două narațiuni, dar acestea sunt plasate de istoric, paușal, într-un moment istoric relativ târziu.