Alături de studiul în bibliotecă, întâmplarea și internetul sunt importante în descoperirile de istorie literară. Ca student la Litere, am citit traducerile făcute de C. Negruzzi în adolescență. Pe lângă mai cunoscutul caiet autograf intitulat Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în raiaua Hotinu, manuscrisul 670 de la Biblioteca Academiei Române conține traducerile: Întăia noapte a lui Iung, Duchesa Milanului, Parte întăi și Epigrame, texte reproduse în: Constantin Negruzzi, Opere. 2. Proză, poezie. Ediție critică de Liviu Leonte. Editura Minerva, București, 1984.
Întâmplător, am găsit într-o enciclopedie numele personajului Fanny Hill, pe care l-am identificat cu Franțisca Hil din tălmăcirea lui Negruzzi, dându-mi seama astfel că Parte întăi reprezintă incipitul romanului Memoirs of a Woman of Pleasure (Memoriile unei curtezane), publicat de John Cleland în 1748-1749. Am comunicat această identificare a sursei într-un articol din „Ramuri“ în februarie 1972.
Rămânea încă necunoscută cartea din care Negruzzi tradusese începutul sub titlul Duchesa Milanului.., în paginile 62 recto – 64 verso ale manuscrisului miscellaneu 670. Tastând pe Google La Duchesse de Milan și Duchessa di Milano, această ultimă sintagmă a apărut ca parte din titlul unui roman de Pietro Marocco, Avventure di Clarice Visconti, duchessa di Milano. Din fericire, se putea comanda ediția facsimilată a volumului din 1828, în cadrul colecției Kessinger’s Legacy Reprints. Primind comanda, am constatat că ediția actuală reproducea doar volumul al doilea, care nu conținea textul tradus de Negruzzi, dar incipitul capitolelor m-a făcut aproape sigur că textul originar se găsește în volumul întâi. Am început să-l caut, dar el nu se găsea în bibliotecile din România, iar prin schimb interbibliotecar nu putea fi obținut. Între timp, însă am început să am îndoieli cu privire la ipoteza mea, observând că traducerea lui Negruzzi este datată „1826, mart.“ Or, cartea lui Pietro Marocco apărea abia în 1828.
Rezolvarea a venit când Google Ricerca Libri a pus în liberă circulație online facsimilul volumului întâi. Din prefața acestuia am aflat că Pietro Marocco fusese inspirat de romanul din 1682 al scriitorului francez Jean de Préchac, La Duchesse du Milan. Comandându-l în ediția facsimilată Hachette Livre, Gallica, BnF, am găsit la început chiar textul tradus de Negruzzi. Astfel, cincizeci de ani după sursa Părții întăi, s-a putut identifica și sursa pentru Duchesa Milanului.
Scriitor prea puțin cunoscut azi, dar citit la vremea lui de un public amator de literatură de consum, Jean de Préchac (1647-1720) provenea dintr-o familie de mică și recentă noblețe din Béarn. Avocat de formație, de Préchac este atras îndeosebi de viața la Curte. A fost numit, de aceea, „romancierul curtean“ (Jacques Chupeau, Jean de Préchac, ou le romancier courtisan. În: Littératures classiques / Année 1991 / 15 / pp. 271-289). În 1676, a devenit lector al ducelui d’Orléans (Monsieur), fratele mai mic al lui Ludovic al XIV-lea. În calitate de secretar al fiicei ducelui, Marie-Louise d’Orléans, a învățat-o limba spaniolă, în perspectiva căsătoriei ei cu regele Carlos al II-lea, însoțind-o apoi la Burgos și la Madrid, călătorie prezentată în volumul din 1680, Le Voyage de la Reine d’Espagne. Bucurându-se în continuare de încrederea ducelui, Préchac a primit și misiunea de a-l reprezenta pe acesta în Olanda la deschiderea succesiunii socrului său, electorul palatin. Moartea ducelui d’Orléans l-a făcut pe Jean de Préchac să piardă avantajele de la Curte.
Scriitor prolific ce nu-și făcea iluzii în legătură cu meritele literare ale scrierilor sale, Préchac a publicat, între 1677 și 1698, treizeci și trei de volume; majoritatea, romane istorice, dar și povestiri. De cel mai mult succes s-au bucurat, în epocă, romanele L’Héroïne mousquetaire (Eroina muschetară) apărut în 1677-1678, cu un veac și jumătate înaintea operei lui Dumas, și Cara Mustapha, Grand Vizir din 1684, la scurt timp după asediul Vienei. Istoricii literari contemporani, precum Jacques Chupeau, mai remarcă, dintre creațiile sale, La Jalouse Flamande (Geloasa flamandă), Le Voyage de Fontainebleau (Călătoria la Fontainebleau) și La Duchesse du Milan (Ducesa Milanului).
Apărut în 1682, acesta din urmă a fost dedicat unei fetițe de opt ani, Domnișoara de Nantes, mai precis Louise-Françoise de Bourbon, fiica lui Ludovic al XIV-lea și a Doamnei de Montespan.
Acțiunea romanului se petrece în timpul războaielor purtate în Italia de francezii conduși de François I, în intervalul dintre bătălia de la Marignan (1515) și cea de la Pavia (1525). Este povestea nenorocirilor aduse de o prea mare frumusețe unei tinere virtuoase, care are nenorocul să „placă tuturor marilor oameni“.
- Negruzzi a tradus primele șapte pagini din romanul lui Jean de Préchac. După o succintă situare în contextul istoric, narațiunea este pusă de la început sub semnul galanteriei „marelui secol“ al lui Ludovic al XIV-lea, în timpul căruia a fost scris romanul. Clarice și Bonnivet sunt prezentați plimbându-se, în sunetul muzicii, pe canalul iluminat festiv, construit de cuceritori. Fermecat de frumusețea fetei, barcagiul, neatent, provoacă ciocnirea cu o altă ambarcațiune. Stăpânul lui vrea să-l pedepsească, dar amiralul îi dăruiește o pungă plină cu aur, apreciind bunul gust al matelotului. Ultima frază a fost lăsată neterminată: „Nigreșât această faptă“…
Traducerea este, în general, fidelă, cu excepția a două sintagme. Astfel, statele din Nordul Italiei mai acceptau, fie și parțial, autoritatea împăraților, „nu atât ca să-s încredințăzi de protecsie lor, cu cât să temè să aibă din puterea lor“, conform traducătorului. Dar în original se spune că-i recunoștau pe împărați „mai mult ca să se asigure de protecția lor decât din teamă de puterea lor“ („les reconnaissaient plutôt pour s’assurer de leur protection, que par crainte qu’ils eussent de leur pouvoir“). O altă inadvertență apare în traducere în legătură cu bătălia de la Marignan „care au adus întru cunoștință trufie ce îngâmfată a elvețienilor“, în timp ce textul de bază spunea că această luptă „a pus la punct orgoliul elvețienilor“ („qui mit l’orgueil des Suisses à la raison“).
Pe lângă câteva neologisme a căror formă nu este însă încă fixată în limba de la începutul secolului al XIX-lea, precum „particularnici, -e“, „duchi“, „drituri“, „cadet“, „santimenturi“, „amoriul“, „damile“, „maneovra“, „să maltratarisască“, sunt încă frecvente arhaismele, mai ales de origine greacă: „ipolipsis“ (reputație, fr. „réputation“), „clironomi“ (moștenitori; în textul francez apare „enfants“), „dihonie“ (neînțelegere, fr. „dissensions“), „politică“ (cu sensul de „comportament civilizat“, fr. „civilité“), „megalie“ (măreție, fr. „grandeur“). Întâlnim și turcisme, cum ar fi arhaismul semantic „tarafuri“ (facțiuni, fr. „factions“) ori „caic“ (barcă, fr. „bateau“) și „caicciu“ (barcagiu, fr. „matelot“). Negruzzi traduce „reproșând“ (fr. „reprochant“) prin „probozând“, arhaism și regionalism de origine slavă. Apar și arhaisme semantice autohtone: „a să noroci“ (fr. „profiter“), iar traducerea unor termeni din limba franceză, precum „fatal“ sau „vertu“, se face prin perifrază: „foarti ră“, respectiv „faptă bună“.
Amestecul de melodramatic și istoric ce caracterizează opera lui Jean de Préchac, alături de influențele epocii clasice în care a apărut, ar putea explica interesul lui C. Negruzzi pentru ea, întrucât erau specifice și prozei romantice din epoca Biedermeier.