Debutat în 2005 într-un volum colectiv de proză scurtă, britanicul Steven Hall (n. 1975) a făcut mare vâlvă cu romanul The Raw Shark Texts (2007, tradus la noi în 2008 ca Amintirile rechinului). Era o poveste despre un tânăr care-și pierde memoria în urma morții tragice a prietenei sale și care, încercând terapii introspective neconvenționale, descoperă că e locuit de tot felul de monștri care se hrănesc cu amintirile lui dureroase. Procedeul acesta de a imagina mai multe etaje ale unui același personaj/ale unei aceleiași narațiuni e, cred, specific unui autor care lucrează intens cu imaginile (e absolvent de arte) și mai ales unuia care scrie scenarii pentru jocuri video care de care mai complexe. O dovedește și următorul său roman, Maxwell’s Demon (2021), unde capacitatea de a concepe o poveste hiper-ramificată, multietajată și doldora de experimente formale, de trimiteri culturale și științifice e dusă până la ultima consecință. Rezultatul nu mai e doar o carte clasică de ficțiune, ci un obiect intra- și metatextual, în sine, numai bun de contemplat odată cu parcurgerea lui prin lectură.
Demonul lui Maxwell e, mai întâi de toate, un roman despre puterea iradiantă a sensurilor cuvintelor și a lumilor pe care ele le construiesc, despre frumusețea melancolică a literaturii, despre obsesia riscantă a scrisului de povești și despre epopeea complicată a publicării cărților pe hârtie. Suntem într-o lume cuprinsă deja de fascinația digitalului, cu mii de scrolări și de linkuri care sparg orice fel de unitate sau de coerență. Mai tot ce se-ntâmplă sau apare în roman are legătură cu textul, ca dimensiune distinctă, cu acțiunea de a performa enunțuri, cu temporalitatea povestirii și cu entropia realității pe care o povestire o denotă înșelător, cu sensurile stranii ale termenilor originari și cu evoluția lor în varii contexte și-n varii momente ale istoriei umane. Multe pagini conțin grafice, scheme sau caligrame (forma unei frunze din cuvinte, de pildă, una din imaginile iconice ale cărții, se repetă simptomatic), conțin fragmente autocitate sau pasaje explicative preluate din tot felul de surse disponibile în biblioteci sau pe internet. Dincolo de povestea con vențională (există și așa ceva), toate acestea transformă romanul într-un imens expe riment epic, vizual și lexical, încercând să prelun gească din perspective încrucișate sugestia unuia din personaje: un roman este un joc cu legăturile dintre cuvinte, obiecte, fenomene și ființe, este o mașinărie textuală funcționând ca o imensă rețea de propoziții, simboluri, oameni, sentimente și acțiuni. E vorba, însă, de o mașinărie vie, de un monstru biblic care înghite tot ce-i vine la îndemână împrejur, de un Diavol demolator și de un Dumnezeu ziditor simultan, de un leviatan melvillian care, exact în timp ce străbate oceanele și se desfășoară în toată puterea lui, își provoacă urmăritorii până în momentul în care-i devorează, sfărâmându-i între fălci. „Lumea în care trăiești, zi după zi, e făcută mai degrabă din pietre și iarbă și copaci, sau din extrase de cont, articole, fișiere și litere? Litere și cuvinte, mi-am spus, unde te uiți, litere și cuvinte. M-am gândit la toate paginile și documentele deschise în telefon, la literele divine care erau în același timp oștirile îngerești, la heruvim, la Hayyoth, la Puternicul A, la Alef și Beta. Cum ar putea să nu fie o mașinărie?“ Tot ceea ce vedem, simțim, scriem sau citim are cel puțin două variante, una liniară, aparent coerentă, previzibilă, cu o temporalitate unidirecționată (eventual de la stânga la dreapta, precum cititul în tradiția occidentală), și alta în care entropia sistemului (entropia e iarăși unul dintre motivele redundante) sporește, în care haosul și relativitatea se instalează și ai impresia că cineva își bate joc de tine „la o scară monumentală“. Procesul poate fi și inversat, înfrângând, astfel, săgeata rigidă a timpului: „Tot ceea ce inițial pare haotic și secundar se dovedește a fi relevant pe măsură ce mecanismul intrigii se dezvăluie și A duce la B, care apoi duce la C care duce la D, așa că m-am trezit căutând același tipar și în viața reală. E doar un fir care face atingere, v-aș fi asigurat, o eroare într-un circuit, provocată de modul în care încercăm să înțelege lumea prin poveste. Nu ne putem abține, aș fi spus. Suntem niște făuritori de povești devotați, suntem niște minți ordonate care se străduiesc să dea un sens marelui zgomot care e existența noastră prin fixarea unui început și unui sfârșit, prin sortare, selecție, filtrare, ordonare, aranjare și contextualizare, făcând din ea o listă clară de perechi cauză-efect ca într-o intrigă de roman.“
Thomas Quinn, autor al unui singur opuscul, unul mediocru și slab ca impact, e fiul lui Stanley Quinn, scriitor faimos și jurnalist de război adulat în toată lumea, a cărui moarte i-a sporit și mai mult anvergura și i-a amplificat nelimitat valoarea cărților. Absent mai mereu din viața fiului său, Stanley l-a lăsat de mic în grija unei mame deosebit de tandre și de atente la evoluția lui intelectuală, o femeie foarte frumoasă, pasionată de istoria limbii, de etimologii și de sursologia Evangheliilor primare. Sănătatea ei fragilă a făcut ca fiul să rămână fără părinți destul de devreme și să fie crescut de o mătușă, dar să fie în posesia unei moșteniri originale: pasiunea pentru literatură și dorința de-a se afirma ca scriitor. Căsătorit cu Imogen, o tânără plecată în Insula Paștelui pentru un pretins experiment socio-antropologic (corespondează cu ea zilnic doar prin imaginile transmise de o cameră, pe internet), Thomas Quinn trăiește singur printre duioase amintiri de familie și printre rafturi de cărți și, în timp ce așteaptă să scoată bani dintr-o editură de raftul trei, derulează la nesfârșit, drept consolare solitară, filmul nunții cu Imogen. Într-o zi, aude pe robotul telefonic, un mesaj ce pare a veni chiar de la tatăl său, despre care, evident, știa că e mort. De asemenea, primește într-o zi o scurtă și stranie scrisoare de la fostul discipol al aceluiași tată, un scriitor la fel de faimos după numai o singură carte, despre care nu mai avea vești de ani buni. De aici, povestea se rostogolește imprevizibil, acumulează materie și explodează în toate direcțiile posibile. Succedate vertiginos, rapid și haotic, faptele devin din ce în ce mai puțin logice, aruncând în aer așteptările și convențiile, deopotrivă ale naratorului-personaj și ale cititorului. Devenit un thriller cu nenumărate inserții metaliterare și intertextuale, romanul desfășoară o poveste menită să ilustreze mult-invocata lege a doua a termodinamicii: entropia unui sistem închis tinde spre maximum. Și chiar așa, cum să înțelegi, intrând în mintea cuminte și marcată de traume a naratorului-personaj, fapte care încalcă programatic fiecare frântură de logică din viața ta? Tatăl tău transmite mesaje de „dincolo“ pe telefon. Mesajele sunt niște enigme lingvistice întortocheate, ele nu par deloc a avea vreo legătură cu ceea ce te preocupă zilnic. Aceste enigme trimit la o străveche poveste evanghelică despre Nașterea lui Iisus, pe care o vezi confirmată într-un aranjament statuar de Crăciun dintr-o biserică goală. Discipolul tatălui tău, Andrew Black, locuiește izolat pe malul oceanului, unde, în loc de scris și editat cărți, face din hârtia lor splendide căsuțe de păpuși, cu spectaculoase detalii miniaturale. Unele căsuțe reproduc imobile pe care le-ai mai văzut în fotografii sau măcar ai mai citit despre ele. Orașul de coastă în care locuiește Andrew Black nu există practic pe nicio hartă și afli că e integral o creație a lui. Presa anunță răpirea lui, dar, ajuns la fața locului pentru a-i fura un manuscris valoros, constați că subiectul e acasă și că nimeni nu știe ceva de vreo dispariție. Personaje din singurul și faimosul roman al lui Andrew Black te urmăresc și se intersectează din când în când cât se poate de real cu drumurile tale. Cineva îți dezvăluie că Andrew Black nici măcar nu există și mai afli, în același șir de revelații șocante, că soția ta nu e plecată pe nicio insulă din Pacific, că nu e deloc persoana cu care ai crezut că te-ai căsătorit și că managerul literar cu care ai plănuit o mega-afacere bănoasă nu e cine se arătase că e. Și apoi: un copil avortat e analog unei cărți eșuate, o fotografie cu o mică sferă neagră e miezul unei obsesii personale, aproape orice text se poate întrupa în realitate. Totul pare o imensă înscenare, un joc de proporții universale, o provocare la limita vieții și a morții, un exercițiu asemănător celui cu două cutii cu aer pline de molecule, descris în 1860 de matematicianul scoțian James Clerk Maxwell. Numai un demon dotat cu inteligență și informație, venit de undeva din afara celor două cutii, le-ar putea modifica starea de entropie. Cutiile reprezintă, evident, lumea închisă a unei povești, iar demonul este, evident, autorul ei omnipotent, când malițios, când ermetic, când sentimental – snob și retractil, arogant și empatic. Dar din toate, dacă despre un demon „din afară“ e vorba, atunci e unul ludic și ironic, creativ și neliniștit, cât încape.
Narațiune eco-borgesiană cu filigran fantastic și polițist, colaj postmodern de semne, imagini și sensuri, romanul lui Steven Hall pare să sugereze că totul are legătură cu totul și, simultan, că nimic nu e ceea ce pare. Realitatea e un joc circular de cuvinte, orice roman – o păcăleală amuzantă, iar viața – o rezultantă a tuturor poveștilor și reprezentărilor despre ea. Oricum, cititorul unei astfel de cărți trebuie să fie la fel de inteligent ca autorul ei. Pe citite și pe văzute.