Chiar dacă nu e o cifră rotundă, pretextul e verosimil: Jean-Yves Le Naour și Catherine Valenti publică o masivă și ingenioasă carte intitulată 120 de ani de premii Goncourt. O istorie literară franceză (Omnibus-Perrin, 2023). E o reconstituire cronologică a premiilor, de la cel din 1903 până la cel din 2022, cu prezentarea fiecărei cărți laureate, dar și cu reamintirea contextului cultural și politic respectiv, cu ecourile din presă și, nu în ultimul rând, cu – adesea – luptele aprige care au avut loc pentru desemnarea câștigătorului. Este o istorie a premiilor și, totodată, o istorie a Academiei Goncourt, care a cunoscut numeroase perioade de criză, conflicte interne, ciocniri de interese. Juriul Goncourt cuprinde zece membri, dar fatalitatea biologică obligă la o permanentă schimbare a compo nen ților, plus că intervin demisii intempestive, iar alegerea noilor membri e nu o dată rezultatul unei competiții foarte dure. Contează și raportul de forțe dintre marile edituri, s-a spus chiar că premiul ar putea fi numit și Galligrassseuil, după numele principalelor edituri care dădeau laureații, Gallimard, Grasset și Seuil.
Așadar, testamentul fraților Goncourt (de fapt doar Edmond mai era în viață) a fost depus pe 7 mai 1989 și prevedea constituirea unei societăți culturale ce urma să acorde un premiul anual de 5 000 de franci unei lucrări literare și o rentă anuală de 6 000 de franci pentru fiecare dintre membrii societății. Aceste sume erau, la data respectivă, importante și reprezentau un stimulent serios. Spre exemplu, în 1903, când s-a acor dat primul premiu, 5 000 de franci erau echivalentul a doi ani de salariu mediu; în 1938, abia dacă mai valorau două luni și jumătate din salariul unui funcționar. Devalorizarea premiului a fost cu prisosință compensată de tirajele mari ale cărților premiate. Un roman ce atinge ușor, în câteva săptămâni, 100 000 de exemplare îi asigură autorului un venit confortabil. „Jurizarea“ (cum se spune astăzi) și decernarea premiului s-au transformat destul de repede într-un ritual foarte mediatizat: un dejun la un restaurant (la început, restaurantul Champeaux, apoi Café de Paris, iar din 1914, restaurantul Drouant), urmat de comunica rea către presă a fericitului câștigător, de mai multe decenii evenimentul fiind transmis în direct la televi ziune. Membrii juriului nu au dreptul să fie și membri ai Academiei Franceze: s-a creat o rivalitate între cele două academii, chiar dacă mulți laureați Goncourt ajung ulterior să ocupe fotolii la Academia „cea mare“.
Primul premiu a fost acordat în 21 decembrie 1903, după o cină copioasă (prea copioasă: nu întâmplător cina a fost curând înlocuită de masa de prânz), unui anume John-Antoine Nau. Curioasă alegere: o proză fantastică, derutantă, stranie. Nau a fost complet uitat, ca mulți alți scriitori premiați de-a lungul anilor. Cine mai știe astăzi de Léon Frappié, laureatul din 1904? Mare succes popular, de altfel, la apariție. De Émile Moselly (1907)? De Francis de Miomandre (1908)? De André Savignon (1912)? De Henry Malherbe (1917)? De Thierry Sandre (1924)? De Henri Fauconnier (1930)? Lista e foarte lungă. Unii dintre acești autori nici măcar n-au mai publicat altceva după ce au luat premiul, e cazul lui Fauconnier. Apar rateurile, omisiunile flagrant nedrepte. În 1913 ia premiul Marc Elder (?), în cursă fiind Valery Larbaud și mai ales Alain Fournier (cu Le Grand Meaulnes). Henry Malherbe câștigă în 1917 cu un roman patriotic (prost) și nu Jean Giraudoux (pe care juriul îl va omite de la premiu de mai multe ori, cu o perseverență demnă de o cauză mai bună). În 1924, concurenții lui Thierry Sandre (?) se numesc Cocteau, Montherlant, Mauriac și, firește, Giraudoux. În 1932, Guy Mazeline câștigă împotriva lui Céline! La început de secol XX era moda fraților scriitori (după modelul Goncourt…). Așa se face că, în 1906, sunt premiați frații Tharaud. Trei ani mai târziu, doi veleitari încearcă o stratagemă: se dau drept frați și iau premiul! Academia Goncourt este extrem de reticentă în ce privește femeile, pretextând că testamentul întemeietorilor nu spune nimic explicit despre posibilitatea de a include în juriu sau de a premia femei. În 1910, intră totuși în Academie Judith Gautier, poate mai ales datorită prestigiului tatălui ei, poetul Théophile Gautier (cel căruia Baudelaire îi dedică Florile răului). Și Colette va fi academiciană Goncort, dar nu pe seama meritelor tatălui. Trebuie să așteptăm anul 1944 până când premiul va fi atribuit unei femei: Elsa Triolet (îi vor urma, până astăzi, 12 laureate). Indiferent de valoarea cărții premiate, încoronarea unei staliniste notorii a fost, în 1944, un gest politic. Oricum, politicul a intervenit în numeroase rânduri, iar autorii acestei istorii insistă de fiecare dată când premiul înclină în chip vădit către dreapta extremă, mai ales în perioada interbelică. Staliniștii se bucură de o anume bunăvoință, am văzut cazul Elsa Triolet, să amintim că și un vechi activist comunist, André Stil, devine membru al juriului. Inutil să menționez că nu e uitat scandalul produs de acordarea premiului lui Vintilă Horia. Sunt și surprize foarte plăcute: în 1919, Marcel Proust obține, la mare luptă, premiul pentru La umbra fetelor în floare, în defavoarea lui Roland Dorgelès, care avea un atù redutabil, scrisese despre războiul încă prezent în mințile tuturor. A fost o extraordinară bătălie literară, i s-au consacrat studii și cărți. Primul Goncourt ce a inspirat o adaptare cinematografică a fost cel din 1920, al unui scriitor, Ernest Pérochon, astăzi uitat. Premiul din 1933, Condiția umană a lui Malraux, e considerat cea mai mare reușită comercială. Treptat, juriul devine receptiv nu numai la femei, ci și la non-francezi. În 1954, ia premiul Simone de Beauvoir, care nu acordă niciun interviu presei „burgheze“; catadic sește să converseze doar cu ziaris tul de la „L’Humanité“. În 1951, Julien Gracq refuză premiul, iar în 1975 Romain Gary îl ia pentru a doua oară, de data aceasta sub pseudonimul Émile Ajar. De la un punct încolo, premiul nu mai e contestat decât de scandalagii și de inși care se dușmănesc la modul irațio nal. El este de multă vreme o insti tuție și un reper.
Pasionanta carte sem nată de Jean-Yves Le Naour și de Catherine Valenti e într-adevăr reconstituirea unei frumoase povești de succes.