În toamna lui 1968, am fost la Sinaia, împreună cu Al. Ivasiuc și Adrian Păunescu, la invitația lui Geo Dumitrescu. Poetul stătea mai tot timpul în una din vilele Uniunii Scriitorilor. Doar odată ajunși am aflat de ce ne chemase Geo Dumitrescu. I se propusese să preia direcția principalei reviste a Uniunii, „Gazeta literară“, care apărea din 1954, și să-i schimbe titulatura în România literară. Nu era clar dacă se dorea o continuitate sau o nouă publicație. Schimbarea titulaturii putea sugera totuși o orientare nouă. Să nu uităm că ne aflam în anul invadării Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia, la care România nu participase. Și, totodată, la patru ani după „despărțirea“ frățească de URSS. Atmosfera din țară era neverosimilă. Jumătatea a doua a deceniului care se încheia promitea deja schimbări care ne făceau să credem că vom intra și noi în rândul țărilor reformatoare din lagărul comunist. Ungaria, Polonia, Cehoslovacia dăduseră semnalul trezirii din somnul dogmatic, cum se spunea pe atunci, chiar dacă tentativele lor de independență ideologică păreau a fi fost înăbușite. Acesta fiind fundalul politic, întâlnirea de la Sinaia constituia totuși o mare surpriză pentru noi. Era prima oară când li se făcea o astfel de propunere unor oameni pe care regimul nu-i număra printre favoriți. Geo fusese proscris o vreme, Ivasiuc făcuse închisoare și lucrase la Ambasada Americană, Păunescu era încă un tânăr rebel, eu, un cetățean fără partid, tocmai ieșit din scandalul literar provocat de antologia Poezia română modernă, prima carte interzisă după mai bine de un deceniu. Din motive pe care nu le explic acum, Ivasiuc și cu mine am refuzat să intrăm în redacția noii publicații. Vom deveni amândoi, după doi ani și jumătate, în timpul mandatului lui G. Ivașcu, colaboratori permanenți și de cursă lungă ai revistei, unde mi-am mutat cronica literară de la „Con temporanul“ și, între 1971 și 1974, am fost redactor-șef adjunct. Am revenit ca director în 1990. Am rămas până azi. Spun aceste lucruri, pentru că o bună parte din viața mea profesională e legată de Rl. Sunt ultimul dintre cei care ar mai putea depune mărturie pentru cei 55 de ani de existență a princi palei publicații a Uniunii Scriitorilor.
Rl a fost și este apre ciată în primul rând datorită criticilor ei. Pe bună dreptate. Voi reaminti mai jos ce rol a jucat critica revistei începând chiar de la primele numere din mandatul lui G. Ivașcu (1971-1988)și după 1989. Nu înainte însă de a preciza două lucruri. Echipa de critici a Rl e bine cunoscută. O aflăm din mai toate răspunsurile din ancheta numărului de față (pag. 16-30). Dar sunt amintiți foarte rar scriitorii care au fost redactori și colaboratori permanenți ai revistei. Mulți, personalități importante ale Rl.
De la înființare și până în 1989, Rl a repre zen tat o fortă reață aproape inex pugnabilă a culturii adevărate, amenințată periodic de statul comunist. Am reușit s-o apărăm, nu fără unele com promisuri, grație, în primul rând, solidari tății de care au dat dovadă două generații literare. În condițiile de astăzi, când trăim în plin război al ge nerațiilor, solidarita tea cu pricina e greu de înțeles.
Mai mult sau mai puțin conștient, noi am pus în centrul preocu părilor primatul esteticului, singura idee care s-a dovedit eficientă strategic în confruntarea cu ideologia comunistă. E vorba despre recuperarea maiorescianismului, care făcuse posibilă marea literatură interbelică și a cărui contestare în anii 1950 a provocat prăbușirea valorică a literaturii realist-socialiste. Ideea depășea cu mult domeniul strict literar și chiar pe cel general cultural. Rezistența prin cultură a reprezentat una din formele importante de opoziție față de comunism. Și, în definitiv, singura care a funcționat neîntrerupt pe toată durata regimului Ceaușescu. Toate încercările de a o lichida, care n-au încetat odată cu Tezele din Iulie 1971, când au atins un vârf, au eșuat.
După 1989, scriitorii s-au numărat printre cei mai hotărîți și mai lucizi critici ai comunismului și, totodată, cei mai deciși adepți ai construcției unui stat democratic. Au fost printre puținii care nu s-au sfiit să-și recunoască public compromisurile. În ultimul număr din decembrie 1989 și cel dintâi care n-a trecut prin cenzură al Rl, am semnat un Editorial în care mi-am cerut scuze în numele redactorilor și colaboratorilor pentru cedările, de un fel sau altul, la care am fost obligați. Nu țin neapărat să contrazic vorba că, după război, mulți viteji se arată. Scriitorii n-au fost neapărat viteji, dar nici lași. Dovadă, marea literatură din epoca postrealist-socialistă. Care n-ar fi avut nicio șansă să ia naștere în lipsa bunei conștiințe culturale a unei întregi generații. Ideea rezistenței prin cultură a fost contestată după 1989: o dată, prin paralela cu disidența, deși aceasta din urmă e departe de a fi produs o mare literatură, în țară, ca și în exil; a doua oară, prin succesul unei teze, susținute îndeosebi de către Eugen Negrici, care considera că literatura anilor 1965-1989 ar fi fost „tolerată“ de regim. Nu e cazul să reiau acum disputa. Părerea mea este că Cenzura n-a avut încotro, îngăduind, mai mult de nevoie decât de voie, ca înlăuntrul cetății literare să prospere o literatură adevărată.
Un deceniu și mai bine după 1989, am fost convinși că ne vom scrie cărțile într-o societate liberă și democratică, întorcându-ne, așadar, la uneltele noastre. Aceasta a fost, de altfel, una din primele teme de dezbatere. Am publicat la începutul lui 1990 un articol pe acest subiect, pe care l-am reluat într-o carte care se intitula semnificativ Dreptul la normalitate. Revendicam un drept de care fusesem privați. Asta însemna speranța că vom putea scrie preocupați numai de opera noastră, fără presiuni extraliterare, fără Cenzură. Și că revistele vor fi adevărate tribune de exprimare a ideilor. Sigur, ne așteptam într-o oarecare măsură, ca, într-o economie de piață, pe care ne-o dorisem, de altfel, să întâmpinăm dificultăți, datorate prevalenței succesului asupra valorii în societatea de tip liberal. Ceea ce n-am prevăzut, cel puțin eu, a fost rapiditatea cu care s-au schimbat lucrurile și, în primul rând, clientul nostru, publicul cititor. Ca și radicalitatea acestei schimbări. De pe la mijlocul primului deceniu al noului mileniu, lucrurile au părut s-o ia razna în societate, în școală, în cultură, mai cu seamă din perspectiva generației noastre. Ne-am trezit, aproape fără să ne dăm seama, în fața unei situații pe care o mai trăisem: cultura, literatura, revistele, editurile au fost invadate de o masă informă și incultă de veleitari ai scrisului, mult mai agresivi decât scriitorii de partid și de stat din timpul comunismului, pentru că beneficiau de o libertate lipsită de responsabilitate. Această situație nu se regăsește doar în literatură, ci și în întreaga societate. Nu pot fi lesne identi ficate forțele de opoziție care s-ar putea manifesta în societate. Dar am o idee de cele care ar putea regla cultura. Cu alte cuvinte, de ce arme dispunem ca să ne apărăm cetatea. Asediată, încă o dată. Din fericire, prin cipala armă este, în mare măsură, aceeași din vechiul regim, pe care o cunoaștem bine: spiritul critic. Unde critică nu e, nici cultură nu e. Armă cu atât mai necesară cu cât ne confruntăm cu un inamic asemănător, ca și cum trecutul neîngropat cu tot ri tua lul după 1989, ceea ce în lite ratură înseam nă recunoașterea și dezbaterea problemelor, se întoarce sub formă de moroi. Aproape pe neașteptate, după un debut în forță, ca acela al generației 1960, criticii douămiiști au abandonat spiritul critic și, o dată cu el, critica de întâmpinare, aceea care face igiena liter aturii, mai exact, maiores cianismul, răspunzător de cele mai fertile epoci din istoria literaturii noastre. Tinerii critici au renunțat în fond la u nel tele specifice meseriei la care speram noi cu treizeci și trei de ani în urmă, că ne vom întoarce. Au sucombat, cu alte cuvinte, la auzul cântecului de sirenă al corectitudinii politice și al „manelelor“ la modă în SUA și în Occident. Chestiunea, despre care am tot scris, e mai gravă decât cred încă unii dintre noi.
La 55 de ani de la primul număr, Rl și nu numai ea se vede silită să facă față, din nou, unui asalt al mediocrității, care îneacă operele de valoare într-o apă tulbure și mâloasă, fluturând steagul unei imposturi ca niciuna alta în istoria literaturii noastre. Criticii tineri scriu studii de tip universitar, bravo lor!, pe care și le citesc între ei, într-un stil anost academic, și nu pierd ocazia să afirme că noul „regim“ al criticii îl face inutil, bătrânicios, pe al nostru. Se exclud, cum se spune, de bună voie și nesiliți de nimeni, din viața cetății literare. În loc să stea pe crenelurile turnurilor de pază, cum am stat noi decenii la rând, se retrag in corpore în turnul de fildeș al unei indiferențe suverane față de viața literaturii adevărate. Studenții lor nu mai citesc, așa că dascălii, prea devreme, mâncați de molii, își fac iluzii crezând că, dacă măsoară cu centimetrul de croitorie cărți care nu conțin între coperți decât foi de hârtie goale literar, îi vor scoate din toropeala lor intelectuală. Se cred purtătorii de cuvânt ai viitorului literaturii. Dar n-au idee de cum va arăta acest viitor. Dacă nu se vor trezi la timp din noul somn dogmatic, la fel de plin de coșmare, cum a fost și acela din care ne-am trezit noi, cu ani în urmă, e sigur că nu va arăta bine. Am rămas noi, vârstnicii, să le ținem locul pe crenelurile cetății literare. Dar pentru cât timp? Aproape inexpugnabilă în vechiul regim, ar fi îngrozitor ca, tocmai acum, în noul regim, cetatea literară să nu mai poată fi apărată.
Deși cu inima grea, ar merita să facem din cei 55 de ani de viață ai Rl o sărbătoare cu adevărat. Ocazie cu care, iată, ne aducem aminte de bătălia pe care publicația noastră a purtat-o în numele unei literaturi normale în vremuri anormale. Și, totodată, ne simțim răspunzători de a o ține în prima linie de bătaie contra unei literaturi anormale în vremuri normale. Acestui trist paradox i se datorează scurtul istoric de mai sus.