Aflându-ne la Ateneu, în primele zile ale lunii, la concertele Filarmonicii bucureștene, am aflat că marele dirijor rus Yuri Temirkanov a plecat în eternitate. Aflat la vârsta senectuții, încă în urmă cu un an și jumătate, abia împlinise 83 de ani, a condus Orchestra Filarmonică din Petersburg, anterior și pe cea a teatrului Mariinsky. A condus câteva dintre marile orchestre ale vieții muzicale actuale cum este cea din Baltimore, orchestra Academiei Santa Cecilia din Roma, Filarmonica Regală Londoneză. Este, probabil, motivul pentru care în ultimii ani a trăit în capitala Marii Britanii.
Indiscutabil, face parte din eșalonul marilor șefi de orchestră formați și afirmați în perioada sovietică. Este interesant de observat faptul că, deținând funcții supreme în viața muzicală a Rusiei sovietice, Temirkanov a reușit să evite apartenența la partidul comunist. A întreținut relații de atentă dar precaută comunicare atât cu Elțin cât și cu Putin! Iar aceasta spre deosebire de colegul său, de Valery Gergyev, un apropiat susținător al actualului președinte al Rusiei, cel care, drept mulțumire, i-a înființat de-a lungul Rusiei câteva sucursale ale celebrului Teatru din Petersburg.
Din punct de vedere artistic se poate spune că Temirkanov se așază cu cinste în galeria marilor muzicieni ai școlii celebrului oraș de pe Neva, poarta înspre apus a Rusiei. În mod cert, domnia sa este una dintre creațiile școlii de dirijat a marelui pedagog Ilya Mussin. A fost asistentul principal al celebrului șef de orchestră Yevgeny Mravinsky, cel care a condus, la începutul anilor 50, prima audiție a Simfoniei a X-a de Dmitri Șostakovici.
Este de observat, în muzica pe care o conduce, Temirkanov descoperă și dezvoltă filonul romantic al creației, consistența expresivă dar și pe cea ideatic spirituală a acesteia; iar aceasta, fie că mă refer la muzica, la simfoniile lui Ceaikovski sau la cele ale lui Șostakovici. A condus și a imprimat mai multe dintre simfoniile marelui compozitor sovietic, inclusiv concertele de violoncel în compania minunatei violonceliste Natalia Gutman, muzician mult apreciat de publicul bucureștean de concert.
Nu pot să nu amin tesc, cu aproape un de ceniu și ju mă tate în urmă, în Elveția, în compania Orchestrei Festivalelor de la Verbier, Temirkanov a condus realizarea Simfoniei a X-a de Dmitri Șostakovici.
Este de menționat, lucrarea a fost scrisă în anul 1953, anul morții lui Stalin, sub imperiul impresiei puternice lăsate în societatea sovietică de temutul dictator, așa cum o declară autorul însuși. Nu poate fi uitat decretul partidului comunist prin intermediul căruia, la sfârșitul anilor 40, creația sa a fost aspru condamnată; evident pentru neimplicare directă, elocventă, în viața social-politică direcționată partinic, a Rusiei sovietice. Impresionant rămâne faptul că în afara unor mărunte, a unor nesemnificative deviații, autorul și-a păstrat drumul creației pe direcția unei dramatice meditații asupra realităților timpului său, ironizând grotesc inclusiv triumfalismului găunos mult promovat de autorități.
Indiscutabil, simfonismul de tip post-romantic rămâne și aici, în Simfonia a X-a, principalul mijloc al expresiei. Este simfonismul pe care îl dezvoltă în creația sa, inițial, Gustav Mahler, un tip de discurs muzical pe care Șostakovici îl dezvoltă de o manieră proprie ce marchează literalmente prima jumătate a secolului trecut, inclusiv deceniile de mijloc ale acestuia.
De această dată, în compania filarmoniștilor bucureșteni, lucrarea a fost prezentată sub bagheta dirijorului Thomas Sanderling. Este unul dintre descendenții unei mari familii de muzicieni, de șefi de orchestră cu prodigioasă activitate atât în Rusia cât și în Germania, activitate susținută de asemenea în bună parte a vieții muzicale a zilelor noastre.
Spațiile largi ale unei abordări meditative, stăpânesc și orientează discursul simfonic condus cu suverană autoritate de șeful de orchestră. Mă refer la Largo-ul părții a treia, dar și la Andante-le părții finale a lucrării. În concertul la care am putut asista, solo-urile de corn, de flaut, de clarinet, de fagot au fost îngrijit formulate de muzicienii formației.
În alt sens, nu poți să nu apreciezi faptul potrivit căruia marea doamnă a pianului, Elisabeth Leonskaya, revine cu credință în viața noastră de concert de aproape șase decenii. Revine aproape an de an, din acea însorită toamnă a anului 1964 când cucerea laurii distincției supreme a Concursului enescian. Cu încredere, cu bucurie a fost primită și de această dată, recent, pe scena Ateneului, atât de către filarmoniștii bucureșteni cât și de marele public. Susține o abordare de natură – aș putea-o numi – clasică a Concertului în sol major, cel de al patrulea, de Beethoven. Am în vedere nu numai elocvența comunicării pianistice, ci însăși plasticitatea timbrală a frazei mu zi cale, așezarea firească în context a pasajelor de virtuozitate. În ciuda unei anume firești – aș numi-o – rutine de înalt nivel, timbrul pianistic rămâne semnul superioarei identități a artistei. Am în vedere momentul atât de special al solo-ului începutului părții secunde a lucrării.
O săptămână mai târziu, cei doi tineri prota go niști ai concer tului Filar mo nicii – violonista germană Clara-Jumi Kang și dirijorul american Harry Ogg, dată fiind evoluția artistică cu totul specială a domniilor lor, au adus marea surpriză a serii de muzică. Abordarea concertului beethovenian pentru vioară în re major a fost total diferit formulată, altfel decât am fost obișnuiți în cazul realizărilor pe care le putem numi tradiționale. Mă refer în acest caz la căutări cu totul neașteptate în zona coloritului timbral; iar aceasta de o manieră ce vizează direct raportul dintre abordarea de tip concertant și cameral. Căutările în zona coloritului timbral-cameral au fost precum pănitoare, chiar captivante, deși nu întotdeauna potrivite. Dar – trebuie să o recunosc – căutarea în sine poate fi cu totul atrăgătoare. Pe aceeași direcție realizarea Adagio-ului bachian pentru vioară solo, oferit la cererea insistentă a publicului, a constituit momentul supremei realizări privind prezența actuală a violonistei Kang, pe scena Ateneului. Complexul sonorităților camerale a vizat direct zona unei intruziuni intime în contextul de natură spirituală a lucrării.
Partea secundă a concertului a vizat direct – de această dată – aspectul unei virtuozități manifeste în zona întregului ansamblu orchestral. La sugestia salutară a conducerii Filarmonicii, programul a inclus cunoscuta – o recunosc, cunoscută în zona specialiștilor – Simfonie ploieșteană de Paul Constantinescu, lucrare a unei vivacități orchestrale impresionante. Strălucirea timbrală stăpânită la nivelul înaltei măiestrii componistice a fost atent susținută de profesionalismul acestui tânăr maestru care, sper, va reveni pe scena de concert a Filarmonicii.
Evident, marele spectacol al orchestrei a putut fi pus în valoare pe parcursul Suitei din baletul Pasărea de foc de Igor Strawinsky, lucrare scrisă cu mai bine de un secol în urmă, lucrare inspirată de lumea fascinantă a basmului, reluată ulterior, în deceniile de început ale secolului trecut, de compania pariziană a Baletelor ruse de la Paris.
Trebuie recunoscut, agilitatea, promptitudinea profesională pe care le manifestă tânărul dirijor Harry Ogg, au fost creativ stimulatoare la nivelul muzicienilor întregului ansamblu orchestral al Filarmonicii!