O critică empatică

Constat de mai multă vreme atenția, perseverența, emoția subiacentă în maniera expresivă și în volutele speculative deopotrivă personalizate în care Al. Cistelecan se apropie de poezia noastră actuală. Nu cred a greși indicând în această prestație factorul capital al empatiei. Să fie vorba de cazul unui poet refulat? De ce oare condeiul d-sale trage preferențial către creația poeticească? În limbaj critic descinzând, natura congeneră a criticului în discuție se relevă prin sacrificiu, dar și printr-o posibilă resurecție sui generis cu un polivalent rol. Iată în acest sens o postură extatică în fața obiectului transportat fără rest în subiect: „Cititul de poezie nu ne trimite însă doar înapoi la stupoarea nașterii sensului, ci mult mai înapoi, până la stupoarea nașterii limbajului; ba chiar a sunetului elocvent și semnificant ca atare“. Energia creației lirice se bizuie prin urmare pe candoarea solemnă a începutului său cu posibila-i fază anticipativă: „Poemul trăiește (retrăiește) întotdeauna acea spaimă inaugurală, întemeietoare, care îmbină gestul, sunetul, semnul și sensul în potențialul comunicativ și simbolic“. N-am putea ajunge până la „rădăcina corporală a limbajului“ ca „dans imitativ al muțeniei pre-lingvistice (cam așa cum îi explica Socrate lui Hermogenes)“? Nu întâmplător referințe la un „spasm corporal“, la „chinul originar al coardelor vocale“, ca și al celor „intelective“, la „spaimă“, la „sentimentul ratării“. Ne aflăm într-un spațiu dramatic menit a rămâne astfel aidoma damnării pre-scrise de lumea estetică. O întrebare e revelatoare în paradoxul său: „Cine are răbdarea să citească un poem, fie cât de scurt, până la capăt?“ În privința procesului critic avem a face cu inevitabila selecție care însă, oricum s-ar săvârși, întâmpină o opreliște în fața absolutului întrezărit: „Căci poetul (…) trebuie să aleagă un cuvânt, chiar dacă, în realitate, nu i-ar ajunge toate cuvintele pentru tot ceea ce vrea să spună“. Totul e un șir de „exilări“, „refulări“, altfel spus de „violențe sacrificiale“ grație cărora devine posibilă producția literară: „ceea ce poetul sacrifică nu participă mai puțin la poezie decât ceea ce el alege și premiază“. În capitolele în care se ocupă de o seamă de autori, Al. Cistelecan dă dovadă de o grijulie recepție, de o acuitate și de o adaptare sensibilă la text aidoma unui gen de solidarizare. Ca și cum, prin intermediul producțiilor luate în considerare, și-ar căuta o posibilă identitate lirică. Putem face legătura între opiniile pe care le-a exprimat în plan generic asupra poeziei și preferințele conținute în analize. Poezia precum o dramă a creației și critica precum o dramă a recepției au un caracter complementar. A. E. Baconsky, după convertirea sa la „realismul socialist“, înfățișează o surprinzătoare „schimbare la față“ în beneficiul unei formule de înaltă clasă: „Viziune și confesiune «obiectivate» deopotrivă. Cadavre în vid aduce la zi temele agoniei din poezia noastră, printr-un expresionism profetic exersat ca reportaj de real infernal. Corabia lui Sebastian din primul an de postumitatae – 1978 – navighează, cu un premeditat vânt parabolic, în trena lăsată de Cadavre.“ Un contrast de astădată stilistic e sesizat la Mircea Ivănescu. Dacă în versurile sale se află „un discurs timid și timorat, nu doar fragil, dar și mereu în primejdie de-a se destrăma chiar înainte de-a se coagula (ceea ce, firește, e o strategie de aparențe în permanentă subvertire)“, apar triumfal „o continuă incantație a insignifianței“, „o structură mitică“, „o expediție orfică (jucând cu rafinament pe subvertirea ascensiunii în descensiune și invers)“. Temele lui Ion Pop sunt „de urgență existențială, iar peisajul e cel cotidian, al realității brute și brutale. Notația domină conotația, poezia își reprimă iluziile“. Producția acestuia „s-ar vrea, din reflex, un ritual de îmblânzire a realului, de eufemizare a atrocității, de prelucrare subiectivă a agresivității“. Situată nu o dată, bizar, în „clasa bacovienilor“, Angela Marinescu „n-are scriitura apatică și strict reportericească“, întrucât „ea nu consemnează apocalipsa, ci o provoacă, pune ea însăși bomba, folosind o scriitură agresivă chiar și atunci când își contrage discursul la scheletul nominal al infernalelor (cum se întâmplă în deosebi în Blindajul final)“. La fel fără suficient temei afiliat grupării Echinoxului, Aurel Pantea „locuiește deasupra unui hău care-l absoarbe cu un soi de fascinație fatală a informelor. Casa cu retori era o poezie mai degrabă de presimțire a temei sale fundamentale – temă de neant – și de avertizare a angoasei“. O evadare din rândul „echinoxiștilor“ o ilustrează și Vasile Dan, deoarece versurile acestuia reprezintă, „cu toată sintaxa iluminării, operă de chin și de jertfă“, servindu-se „de bietul poet ca de un sclav (sau martir) al vocației“. La Ioan Moldovan avem a face cu un joc al dublei prezențe, o tactică între cutezanță și retractilitate: „Un spirit, în fond, ludic la marginea riscului: un pas în prăpastie, apoi unul înapoi în bibliotecă. Până să se așeze mai confortabil pe un strat dens de melancolie, Moldovan provoacă agresivitatea lumii prin transcrierea concretelor și fuge apoi în spatele unei coperte salvatoare“. În vreme ce Ion Mureșan mizează riscant pe experiența transtextualității. Poemele sale „nu numai că-și prezervă aerul de sălbăticie, aparența de fragmente smulse dintr-un vertij, dar și apasă pe senzația că flama adevăratei tensiuni e dincolo de textul ca atare“. În consecință autorului i se acordă laurii supremației: „Voi spune doar că Ion Mureșan e și cel mai important și cel mai valoros poet român de la finele veacului trecut și de la începutul celui de acum. Și poate are șanse și pe mai departe“. Există așadar suficienți factori pentru a socoti că Al. Cistelecan se reconstituie astfel pe sine într-o posibilă prezență lirică virtuală. Tensiunea aproape continuă, o cultură a contrariilor mereu în vizor, interesul acordat ipostazelor ce „ies din rând“ par stimuli ai unei recunoașteri ideale. Macerând poezia cu o neslăbită pasiune analitică, critica tinde a-și apropria natura acesteia. Unul dintre cei mai înzestrați critici de poezie ai literelor noastre, Al. Cistelecan s-ar putea regăsi într-o vorbă a lui Fernando Pessoa: „corupt de poezie precum de o virtute“.