Note și accente 45/2023

 Beletristica astăzi

Recent, am participat împreună cu câțiva colegi de redacție și colaboratori ai revistei la o discuție privind starea prozei și la alta despre poezie. Una dintre concluziile acelor dezbateri este observația banală și amară că, din păcate, literatura beletristică și-a pierdut importanța socială, forța de impact pe care le avea în perioada interbelică și chiar în anii comunismului. Se citește tot mai puțină proză și tot mai puțină poezie. Diminuarea prestigiului beletristicii și, implicit, al scriitorului este evidentă și accelerată. Cartea de proză și cartea de poezie nu mai constituie un reper la care membrii comunității românești se raportează, așa cum se întâmpla altădată, și lectura de beletristică nu mai reprezintă acel semn distinctiv după care se recunoaște un intelectual autentic.

Treptat, lectura de beletristică a fost înlocuită cu privitul la televizor, cu conectarea la internet și, dacă e să rămânem la domeniul cititului, cu interesul pentru alte tipuri de scrieri: memorialistică, documente, biografii, cărți de educație personală și de popularizare științifică, eseuri. Treptat, bibliotecile fizice, odinioară piese de mobilier sine qua non pentru orice familie de condiție onorabilă, au cam dispărut din locuințele românilor, locul lor fiind luat de comode, etajere, suporturi pentru aparate video și audio, pentru laptop-uri și tablete. Treptat, acel criteriu după care se judecau oamenii, valoarea cuiva e dată de numărul și de calitatea cărților citite, nu mai e luat în seamă, nu mai este funcțional.

Cândva, să fii la curent cu noile apariții editoriale de poezie sau de proză ale scriitorilor de la noi și să te grăbești să cumperi acele cărți și să le citești era ceva normal, ca spălatul pe dinți, dimineața și seara. Astăzi, nu. Cauzele deprecierii beletristicii sunt cunoscute și ele țin mai ales de evoluția tehnologiei și a mentalităților. Astăzi, un fel de elită bizară a apărut, influencerii, adesea doar niște persoane care-și etalează corpul grațios sau oferă informații pe rețelele de socializare despre călătoriile lor exotice, despre relațiile amoroase și despre felurile de mâncare preferate. Aceștia au sute de mii și milioane de urmăritori, devenind modele pe care fanii îi iau în serios, fiind gata să-i creadă, să-i urmeze, să-i imite. Fenomenul este copleșitor și pare de neoprit.

Lumea s-a schimbat, iar vechile deprinderi (bune!) pier sub ochii noștri fără speranța că vor reînvia vreodată. Nu ne place deloc cum merg lucrurile, dar n-avem încotro, acesta e tărâmul, acesta e timpul, acestea sunt obiceiurile care ne-au fost destinate. (G.C.)

Poezia are sute de înfățișări

În cursul acelorași discuții amintite aici s-a subliniat apăsat modul frapant de diferit în care e percepută poezia de diferitele grupuri de public. Așteptările legate de poezie, felul cum este ea înțeleasă, ca și menirea ei sunt cu totul altele în funcție de epocă și de cine o citește sau o ascultă.

De la liric la epic, de la compunerile ca versificație în care muzicalitatea, regulile stricte ale prozodiei reprezintă pecetea speciei și până la compunerile care nu se supun niciunei restricții, versurile lor ce nu ascultă de reguli fiind expresia fanteziei, a totalei libertăți de asociere, de la rostirea solemnă a poeților tribuni, care afirmă, apără idealurile colective/ naționale, și până la lamentațiile ori euforiile atât de intimiste, atât de personale încât sunt valabile doar pentru simțirea unei singure persoane, și anume autorul însuși, totul încape în poezie.

De aceea poezia e greu definibilă. Ea are sute de înfățișări, de identități, iar publicul său este neomogen și supraetajat. Începând cu stratul de jos, publicul profan, și ajungând la nivelul maxim, inițiații capabili să distingă performanțele cele mai subtile de limbaj, de emoție, de expresivitate și de reflexivitate.

Înțelegerea poeziei nu este una și aceeași pentru diversele categorii de public, după cum diferă și de la un autor la altul. Aș conchide spunând că poezia este o himeră care ia pentru fiecare alt chip. Un chip ce nu se lasă zărit, conturat pe de-a-ntregul. Și nimeni nu e stăpânul poeziei, nimeni nu deține secretul poeziei, niciun poet nu scrie poezia însăși, ci scriind face doar aproximări, mai mult sau mai puțin reușite, ale ideii abstracte de poezie.

Și încă o observație sub forma unei interogații: poetul e dator să încheie un pact sau, mai bine zis, să facă un compromis cu publicul? Trebuie, adică, să-și adapteze rostirea astfel încât să fie pe gustul publicului? Înclin să cred că nu: el se cade să meargă cu credință pe drumul său, oricât de însingurat s-ar dovedi acesta. Publicul se cuvine să vină spre poet, nu poetul spre conformismul gândirii leneșe a atâtora dintre contemporani, oricât de mari beneficii de natura popularității, a succesului de tiraj i-ar aduce poetului o asemenea concesie. (G.C.)

Dezechilibre, disfuncționalități, inechități, anomalii

tocmai s-a făcut public faptul că statul trebuie să le plătească magistraților restanțe salariale, diverse sporuri și penalizări în valoare de 17 miliarde de lei. Cum s-a ajuns la suma aceasta imensă? Simplu: magistrații și-au mărit singuri salariile, au dat în judecată statul și, evident, au câștigat în instanță. Așa cum s-a întâmplat mereu în acești ani. Ori de câte ori clasa politică a încercat să ia unele măsuri (să precizăm, timide!) de a aduce echitatea în societatea românească, în sensul de a mai reduce din privilegiile acestei caste de speciali care sunt magistrații, fie instanțele de judecată, fie însăși Curtea Constituțională s-au opus și au împiedicat aplicarea acelor dispoziții.

Ceea ce nici nu trebuie să ne mire, dacă toate cauzele în care se judecă interesele magistraților sunt judecate chiar de magistrați. E ca un meci de fotbal în care o echipă de pe teren ar asigura și arbitrajul partidei: e de presupus că ea va câștiga lejer, totdeauna, orice confruntare, cu orice adversar. Și astfel, respectiva categorie profesională rămâne cu toate aceste drepturi ale sale (unele revoltător de nedrepte!) neatinse. Și se profilează cu fermitate ca o supra-clasă socială, care, nu e o exagerare, își impune dictatura asupra celorlalte categorii ale populației.

Funcționarea normală a lumii românești este afectată de numeroase asemenea dezechilibre, disfuncționalități, inechități, anomalii. Un exemplu de actualitate: situația de la ASF, o instituție care nu s-a remarcat printr-o activitatea profesională performantă (ba, dimpotrivă, a dezamăgit!), ceea ce nu o împiedică să-și acorde salarii uriașe (șeful ASF are nu mai puțin de 25 de mii de euro brut pe lună!); iar drepturile salariale nu sunt în număr de douăsprezece, ca la orice angajat, ci sunt șaisprezece, la care se adaugă fel de fel de beneficii/ sporuri/ ajutoare/ facilități.

Măsurile luate de guvernanți pentru a stopa risipa și a pune ordine în finanțele publice sunt, așa cum spuneam, timide și, în plus, sunt improvizate, cu nedorite efecte contrare intențiilor inițiatorilor. Un caz de tot râsul și de tot plânsul: s-a hotărât la repezeală limitarea numărului elevilor care primesc bursă de merit la o treime din totalul elevilor unei clase. Dar, neprecizându-se în această hotărâre media minimă până la care se primește această indemnizație, s-a ajuns la situația aberantă ca, în unele școli, unde rezultatele la învățătură sunt foarte slabe, să primească bursa de merit și elevi corigenți, cu medii sub cinci!

Pare evident: din acțiunile politicienilor noștri lipsește viziunea, lipsesc deciziile luate cu judecată temeinică, lipsește perspectiva dezvoltării durabile. Impresia este de treabă făcută de mântuială, de azi pe mâine, iar mâine mai vedem noi pe unde scoatem cămașa. (Cronicar)

Noutăți editoriale

La Editura Cartea Românească apare într-o nouă ediție (a IV-a, revăzută, foarte elegantă) o carte de referință a literaturii române, Teme, de Nicolae Manolescu. Pe coperta a patra a volumului, putem citi o mărturie a autorului, deopotrivă profundă și emoționantă, despre acest demers literar excepțional: „Când am publicat, acum aproape o jumătate de secol, întâia culegere de Teme, nu aveam o idee foarte limpede despre natura lor. Îmi convenea, în schimb, formula lor lapidară, de «efemeride», în stare să-mi ofere un spațiu publicistic pentru preocupări momentane, care nu aveau nici suită (mi se întâmpla, ca și astăzi, să sar de la una la alta, urmărind un capricios grafic al lecturii), nici anvergura unor studii sau cărți. Cu timpul, mi-am dat seama că mă exprimau pe mine însumi mai profund decât aș fi crezut și că, departe de a se constitui din firimituri căzute de la masa unor festinuri critice de amploare, își aveau autonomia și specificul distinct.[…] Precizez că «provocarea» (câtă este!) din «temele» mele se adresează, în primul rând, celui care scrie. De rutina mea mi-e frică, de pagina bătrânicioasă și ternă care-mi poate ieși de sub condei, de extenuarea materiei mele cenușii. Mai ales că știu că plăcerea (nu doar a lecturii) nu e eternă și că, la capătul ei, mă așteaptă, dacă voi trăi destul, lunga iarnă a răspunsurilor la întrebări pe care nu voi mai fi în stare să mi le pun.“

 

Editura Polirom publică romanul Linia Kármán, de Andreea Răsuceanu, din care revista noastră a publicat de curând un fragment semnificativ. Cartea e prezentată elogios de Gabriela Gheor ghișor: „Linia Kármán e un roman tulburător despre multiplele forme de locuire, dislocare, aco ­modare, nu doar în/ din spații geografice și biotopuri diverse, ci și în ceea ce privește propriul sine, identitatea și alteritatea, prezentul și trecutul, realitatea exterioară și cea psihologică, viața și moartea, adevărul și ficțiunea. Andreea Răsuceanu este o prozatoare extraordinară, o creatoare origi nală de lumi actuale și apuse, zdruncinate de drame individuale și colective conturate cu precizie realistă și învăluite într-o copleșitoare poezie a crepuscularului.“

 

La Editura Junimea, în Colecția Eminesciana, vede lumina tiparului volumul de studii Poetul nopții și mitul Luceafărului, de Cassian Maria Spiridon. Realizarea acestui tom a presupus acribie și o cercetare laborioasă. Am ales să reproducem aici un scurt pasaj din textul intitulat Noica și Eminescu: „Odată descoperit universul fascinant al manuscriselor eminesciene, Noica, precum Sf. Pavel în opera sa de răspândire a învățăturii creștine, va lupta pe toate căile, persuadând, solicitând până în pragul imperativului, propunând varii soluții și diverse combinații editoriale, toate pentru reproducerea integrală a celor 44 de Caiete.“

 

Un autor aflat într-o evidentă ofensivă literară se arată a fi Gellu Dorian. Acum, el ne propune simultan două titluri, în genuri diferite: un roman intitulat Să lupți împotriva morții (la Editura Junimea, în Colecția Epica) și o carte de versuri, El sau Ieșirea din ramă (la Editura Charmides). Reproducem poemul intitulat Nori: „Se dezbracă în fiecare clipă/ și prin El fluieră vântul a pagubă,/ așa cum fac mahmurii dimineața/ când caută în buzunare ziua de ieri/ care nu mai face doi bani.// Cine e El, până la urmă, să lase în urmă norii/ pe care nu-i mai îmbracă niciodată?// Atâta risipă,/ încât ochiul nu mai poate cuprinde/ nesfârșitul care a devenit punct/ pe o coală de hârtie/ în fața unui copil.“ Lectură plăcută! (Cronicar)