Poetul Ion Pop pare a fi în postura alergătorului care scapă de o mulțime de poveri (profesor, făuritor de reviste, critic literar „angajat“ în proiecte majore!) și care își arată astfel, în sfîrșit, adevărata capacitate în „competiția“ cu sine și cu ceilalți, pe terenul atît de alunecos și inconsistent chiar, al liricului. Spun acest lucru, deoarece ultimele volume ale poetului Ion Pop au intrat imediat în atenția criticii și a publicului, Premiul Național „Mihai Eminescu“, acordat în acest an, la Botoșani, încununînd o operă, un destin. Cel mai recent volum, Proba focului, confirmă un lucru ușor de observat și la volumele precedente, acela că Ion Pop nu plătește vreun tribut generației sale poetice, ci vine cu un suflu proaspăt, atît la nivelul „gesticii poetice“, al stilului lipsit de constrîngeri formale, cît și la cel al temelor (dacă poezia/ textul poetic are vreo temă!). Conceput ca un jurnal poetic, cu texte datate, în funcție de „poezia fiecărei zile“, redusă la o hologramă, volumul are serenitatea celui care știe, care înțelege, are calofilia subsumată a celui care admiră lumea de sub învelișul de cuvinte, are umorul celui detașat, care surîde la zbaterea, adesea fără orizont, a individului rătăcit în lume. Există, în volum, o oarecare distanțare de sine, chiar dacă multe poeme sunt anecdote, întîmplări din viața de zi cu zi, morala este una care conectează textul la un înțeles general, la o bună judecată unanim consimțită.
Ceea ce face nota distinctă și conferă acuitate poeziei din acest volum, fie observație umană, fie trăire și ardere a timpului omenesc, este atenția cu care poetul privește în jur și vede în durata unei clipe, pe care o poate dilata infinit, o scenă, o expresie a unei fețe, un gest, un amănunt cotidian, aparent nesemnificativ, care se transferă pe retina memoriei: „Într-o zi l-am surprins mirosind o floare,/ alergând după un fluture,/ culegând o frunză îngălbenită/ și privind-o-ndelung,/ se uita minute în șir/ cum treceau nori pe cer/ cum cădea, foarte încet, o pană/ din aripa unei păsări în zbor.// Nu demult/ mi-a vorbit minute în șir/ despre singurătatea unui măr roșu/ uitat, printre crengi, toamna,/ după ce toate celelalte/ au fost culese“ (Surprize). Sarcasmul cu trimitere în social, cu o atitudine critică potolită totuși, este prezent în multe dintre secvențele cărții. Un subiect de actualitate, fals în esență, dar mult discutat la nivel „public“, cu toate conotațiile posibile, nu putea scăpa „diaristului“ care preia subiectul și îi dă o turnură surprinzătoare: „S-a anunțat astăzi dimineață la Radio/ că foarte poetica Comisie Europeană/ a aprobat, în sfîrșit,/ și consumul de greieri de casă;/ ba chiar al unor viermi, cu condiția/ să fi crescut în făină.// Cum să nu fii mulțumit,/ ba chiar emoționat?/ va rămâne totuși în noi/ măcar o părere de cântec/ ca-n ierburi și lanuri de grâu aurii,/ drepturile poeziei/ încep să fie recunoscute (…)//Și ce revanșă pentru o anume critică literară -/ o bună parte din populația continentului/ va putea redeveni de-acum, fără să roșească,/ aproape neomodernistă.“ (Hotărîri importante).
Dacă Cicero spunea că atunci „cînd armele vorbesc, muzele tac“, Ion Pop crede că războiul nu mai are ce căuta într-o lume ajunsă în „post-istorie“, la un maximum de civilizație, așa că muzele, dimpotrivă, trebuie să urle, pentru ca glasul rațiunii să fie auzit: „Degeaba, – printre frunze și adieri/ apar mereu cuvinte, murmur de glasuri, gemete, țipete./ Nu pot trece în pace/ prin lumea asta plină de zgomote./ Ba, îmi mai zguduie urechile bubuitul de tunuri/ da, tot dinspre Răsărit, ca mai întotdeauna,/ lumină mirosind a sânge.// Aș închide fereastra, dar nu pot,/ aș trânti ușa, nu sunt în stare,/ nici ochii nu-i închid, mă las deschis.// Nici n-aș putea face altfel:/ Muzele, foarte jignite și speriate,/ mi-au comunicat categoric/ că s-au răzgândit:/ s-au hotărât, chiar astăzi,/ că nu mai vor să tacă,/ tocmai pentru că zăngăne armele.// Ca să poată fi auzite, totuși,/ fac zilnic exerciții de urlet.“ (Muzele mi-au comunicat). Întrebarea este: care urlet? Urletul, strigătul lui Munch? Sau urletul lui Tarzan? Este posibil ca războiul, orice război, să șteargă diferența între ele. Umorul, din multe secvențe, este unul englezesc, subtil, dar cu atâta mai poetic. În poemul Rețeta, omul de bibliotecă, poetul, are „un vis ciudat“, era într-o mare sală de lectură, înconjurat de prieteni, fusese bolnav toată săptămîna, avea buzunarele pline „de comprimate, tablete, pilule, hapuri/ și alte sinonime colorate“. Unul din prieteni îi spune, în vis, să arunce toate pilulele și îi prescrie el o rețetă înfailibilă. Cînd ajunge la farmacie descoperă că „deasupra parafei perfect lizibile,/ era scris cu litere mari, albastre,/ un singur cuvînt.// Celebrul Domn Doctor/ îmi prescrisese PĂMÎNT.“ Multe poeme de notație, concluzii sapiențiale, cugetări alegorice completează acest volum care împacă, la nivelul individualității umanului, multe dintre înfățișările pe care le poate lua un om într-o viață. Iar dintre toate înfățișările posibile, melancolia poetului este cea care tulbură iremediabil orizonturile, atinse sau nu de celelalte întruchipări: „E destul de greu de ales:/ durere, tristețe, scîrbă,/ jale, dezgust,/ disperare, melancolie.// Și a mai apărut și acest cîntec/ ca de pasăre îndepărtată,/ ca să-mi tulbure toate opțiunile.“