Jonathan FRANZEN (n. 1959) a crescut în Webster Groves, Missouri, o suburbie a oraşului St. Louis. A studiat limba şi literatura germană la Swarthmore College şi pe urmă la Freie Universität din Berlin, ca bursier Fulbright. A lucrat în laboratorul de seismologie din cadrul Departamentului de Fizica Pământului şi Ştiinţe Planetare de la Harvard. Este autorul a cinci romane – Al 27-lea oraş (1988; Polirom, 2007, 2020), Strong Motion (1992), Corecţii (2001; Polirom, 2004, 2011, 2013, 2017), distins cu prestigiosul National Book Award şi cu James Tait Black Memorial Prize, Libertate (2010; Polirom, 2011, 2016, 2018) şi Puritate (2015; Polirom, 2016, 2020). A mai publicat câteva volume de eseuri, How to Be Alone (2002), Farther Away (2012), Sfârşitul sfârşitului lumii (2018; Polirom, 2019), Ce-ar fi să nu ne mai prefacem? Să recunoaştem că nu putem opri catastrofa climatică (2019; Polirom, 2020) şi unul de memorii, The Discomfort Zone (2006). Este un colaborator constant al revistei „The New Yorker“ şi, din 2012, membru al Academiei Americane de Arte şi Litere.
Este 23 decembrie 1971 şi în Chicago se anunţă vreme rea. Russ Hildebrandt, pastor într-o biserică din suburbii, este pe punctul de a se elibera de încorsetările unei căsnicii pe care o consideră nefericită – asta dacă soţia lui, Marion, care are propria existenţă secretă, nu i-o ia înainte. Copilul lor cel mare, Clem, vine acasă de la facultate, mistuit de absolutism moral, după ce a luat o decizie care îl va zgudui pe tatăl său. Sora lui Clem, Becky, mult timp regina balului la liceu, a cotit-o brusc înspre contracultură, în timp ce fratele lor mai mic şi genial, Perry, care le tot vinde droguri elevilor dintr-a şaptea, s-a hotărât să devină un om mai bun. Fiecare din membrii familiei Hildebrandt este în căutarea unei libertăţi pe care ceilalţi ameninţă să o îngrădească. Un tur de forţă plin de perspective intercalate şi suspans neîntrerupt, Crossroads este povestea unei familii din Vestul Mijlociu aflate într-un moment crucial de criză morală. (Editura)
„Corecţii a fost o capodoperă, dar Crossroads e cea mai bună carte a lui Franzen de până acum. A devenit în fine artistul al cărui prim limbaj, dinaintea unei societăţi a lăcomiei, nu este unul ideologic, ci unul emoţional, şi ale cărui emoţii, contopite cu personajele sale, tind mai mult spre tristeţe şi compasiune decât spre furie şi dispreţ de sine.“ (Bookforum)
„O saga tolstoiană, magistrală. Franzen înfăţişează abil eternele conflicte dintre generaţii.“ (Booklist)
„Franzen revine cu o examinare amplă şi plină de măiestrie a schimbărilor culturale din America, de la începutul anilor 1970, prima dintr-o trilogie. De la un capăt la celălalt, scriitorul îşi etalează abilitatea remarcabilă de a construi suspansul prin dinamica tensionată dintre personaje. Un roman irezistibil.“ (Publishers Weekely)
„Un portret magnific al familiei americane în prag de implozie. Crossroads este actul întâi a ceea ce va deveni un roman american clasic.“ (Vogue)
„Cerul, fragmentat de stejarii și ulmii golași din New Prospect, mustea de promisiunea umedă a două fronturi atmo sferice cenușii; în timp ce ele puneau la cale un Crăciun plin de zăpadă, Russ Hildebrandt, în breakul lui Plymouth Fury, îşi făcea obişnuitele vizite matinale în casele enoriașilor săi țintuiți la pat și senili. O anumită persoană, și anume doamna Frances Cottrell, membră a parohiei, se oferise să-l ajute în acea după-amiază cu distribuirea de jucării și conserve la Congregaţia Domnului, iar pentru el, deși era perfect conștient că numai ca pastor avea dreptul să se bucure de minunatul ei act de bunăvoință, cîteva ore în compania ei erau cel mai frumos cadou de Crăciun pe care şi-l putea dori.
După rușinea pățită de Russ cu trei ani în urmă, preotul paroh al bisericii, Dwight Haefle, îi crescuse ajutorului său porția de vizite pastorale. Lui Russ nu-i era prea clar ce făcea Dwight cu timpul pe care i-l scutea Russ, în afară de a-și lua concedii mai dese sau de a lucra la mult așteptatul său volum de poezii. Dar apreciase primirea cochetă pe care i-o făcuse doamna O’Dwyer, cea cu piciorul amputat, pe care edemul sever o țintuia într-un pat de spital, în fosta ei cameră de zi. Prețuia obiceiul de a se pune în slujba celorlalţi, în special a celor care, spre deosebire de el, nu-și aminteau nimic din ce se petrecuse cu trei ani în urmă. La sanatoriul din Hinsdale, unde mirosul amestecat al coronițelor festive de brad și al fecalelor geriatrice îi amintea de latrinele din zonele alpine ale Arizonei, i-a întins bătrînului Jim Devereaux noul album de fotografii cu membrii bisericii, pe care îl foloseau pentru a sparge gheața, și l-a întrebat dacă își amintea de familia Pattison. Pentru un pastor pe care spiritul Adventului îl făcea imprudent, Jim era confidentul perfect, ca o fîntînă a dorințelor în care bănuții aruncați nu răsunau niciodată cînd atingeau fundul.
– Pattison, a spus Jim.
– Aveau o fiică, pe Frances, a spus Russ, aplecîndu-se peste scaunul rulant al enoriașului și frunzărind pînă la litera C. Acum poartă numele soțului: Frances Cottrell.
Acasă nu-i pronunța niciodată numele, nici cînd ar fi fost firesc să o facă, de teamă ca soția lui să nu-i simtă ceva în glas. Jim s-a aplecat mai aproape de fotografia cu Frances și cei doi copii ai ei.
– Ah, Frannie? Mi-o amintesc pe Frannie Pattison. Ce se mai știe de ea?
– S-a întors în New Prospect. Soțul i s-a prăpădit acum un an jumate – a fost ceva cumplit. Era pilot de încercare la General Dynamics.
– Și acum pe unde e?
– S-a întors în New Prospect.
– Aa, îhîm. Frannie Pattison. Pe unde e acum?
– S-a întors acasă. Acum e doamna Frances Cottrell. Russ i-a arătat cu degetul fotografia și a repetat: Frances Cottrell.
Aveau întîlnire în parcarea Primei Biserici Reformate, la ora două și jumătate. Ca un băiețel așteptînd cu nerăbdare Crăciunul, a ajuns acolo la 12.45 și și-a mîncat pachețelul de prînz în mașină. În zilele proaste, din care fuseseră cu duiumul în ultimii trei ani, făcea un ocol complicat – intrînd în biserică prin sala de eveni mente, urcînd o scară și apoi străbătînd un coridor ai cărui pereți erau ticsiți cu cărți de imnuri surghiunite, trecînd printr-un depozit plin de stative deteriorate, unde era și un decor cu naşterea Domnului folosit ultima dată cu unsprezece adventuri în urmă, o harababură de oiţe din lemn și un tăuraș blajin și prăfuit, de care se simțea legat prin sentimente frățești – ca să nu treacă pe lîngă biroul lui Rick Ambrose, directorul de programe pentru tineret. Adolescenții adunați pe hol, deși prea tineri ca să fi asistat personal la umilirea lui Russ, cu siguranță știau povestea din auzite, iar el nu-l putea privi pe Ambrose fără a-și trăda neputința de a-l ierta, urmînd exemplul Mîntuitorului.
Ziua de astăzi, însă, era dintre cele foarte bune, iar holurile Primei Biserici Reformate erau încă pustii. S-a dus direct la birou, a pus o coală de hîrtie în mașina de scris și a început să se gîn dească la predica din duminica de după Crăciun, cînd Dwight Haefle avea să fie plecat din nou în vacanță, pe care n-o scrisese încă. S-a adîncit mai bine în scaun, și-a pieptănat sprîncenele cu unghiile, și-a ciupit rădăcina nasului, atingînd chipul acela ale cărui contururi ascuțite aflase prea tîrziu că sînt atrăgătoare pentru multe alte femei decît soţia lui, imaginîndu-şi o predică despre misiunea lui de Crăciun în South Side. Predica prea des despre Vietnam, prea des despre navaho. Să rostească, din amvon, cuvintele Frances Cottrell și cu mine am avut cinstea – să-i pronunțe numele în timp ce ea îl asculta din rîndul al patrulea de strane, iar ochii, probabil invidioși, ai enoriașilor, o legau de el – era o plăcere zădărnicită, din păcate, de soția lui, care-i citea predicile înainte, care avea să şadă şi ea într-o strană, fără să ştie că Frances urma să i se alăture astăzi.
Pe pereţii biroului său erau afişe cu Charlie Parker şi saxofo nul lui, Dylan Thomas cu țigara în gură; o fotografie mică a lui Paul Robeson, înrămată cu tot cu un pliant care anunța prezența lui Robeson la Judson Church, în 1952; diploma lui Russ de absolvire a Seminarului biblic din New York; şi o fotografie mărită în care apărea el, alături de doi prieteni navaho din Arizona, în 1946. Cu zece ani în urmă, cînd îşi luase în primire postul de preot slujitor, adolescenţii din New Prospect, a căror desăvîrşire întru Hristos făcuse parte din fişa postului său, rezonau cu aceste afirmări atent alese ale identităţii. Pentru puştii care se îngrămădeau acum pe holurile bisericii, însă, cu pantalonii lor evazaţi, salopetele și banda nele lor, ele erau pur şi simplu demodate. Biroul lui Rick Ambrose, cel cu păr negru şi sîrmos şi mustaţă lucioasă stil Fu Manchu, avea un aer de grădiniță, cu pereţii şi rafturile lui împodobite fie cu efuziunile artistice stîngace ale tinerilor săi discipoli, fie cu tot soiul de pietre cu semnificaţii speciale, oase lustruite sau coroniţe din flori de cîmp pe care i le dăruiseră tot ei, fie cu afișe serigra fiate de la diverse concerte caritabile fără nicio legătură percep tibilă cu vreo religie recunoscută de Russ. După ce fusese umilit, se ascunsese în biroul lui, lingîndu-şi rănile printre totemurile veştejite ale unei tinereţi pe care nimeni în afară de soţia lui nu o mai găsea interesantă. Iar Marion nu se punea, pentru că Marion îl îmboldise spre New York, de la Marion auzise de Parker şi Thomas şi Robeson, Marion se extaziase la poveştile lui cu navaho şi-l îndemnase să urmeze chemarea preoţiei. Marion era indiso lubil legată de o identitate care se dovedise a fi umilitoare. Și fusese nevoie de Frances Cottrell ca să se mîntuiască.
– Vai, Doamne, tu ești aici? întrebase ea cînd venise prima dată la el în birou, în vara precedentă, cercetînd fotografia făcută în rezervaţia navaho. Semeni cu Charlton Heston tînăr.
Venise la Russ pentru consiliere de doliu, altă parte din fișa postului său care nu-l încînta prea tare, avînd în vedere că pier derea cea mai dureroasă suferită de el pînă atunci fusese moartea cîinelui din copilărie, Skipper. Se simțise ușurat auzind că neplă cerea cea mai mare a lui Frances, la un an de cînd soţul îi pierise în flăcări, undeva în Texas, era o senzaţie de gol. Cînd i-a sugerat să se înscrie într-unul din cercurile pentru femei ale Primei Biserici Reformate, a făcut un gest de lehamite.
– Nu vreau să stau la cafea cu doamnele, a spus ea. Știu că băiatul meu începe liceul, totuși am doar treizeci şi şase de ani.
Într-adevăr, fără piele lăsată, fără pungi la ochi, fără colăcei, fără riduri, era întruchiparea vitalității, în rochia ei mulată fără mîneci, cu imprimeu Paisley, cu părul blond natural și tuns băiețeşte, cu mîinile mici şi pătrăţoase, de băieţel. Russ vedea clar că avea să se recăsătorească destul de repede – că golul pe care îl simţea ţinea în cea mai mare parte de absenţa unui soţ –, dar îşi amintea pe de altă parte cît de tare îl supărase întrebarea mamei lui, prea curînd după moartea lui Skipper, dacă nu voia să-şi ia alt cîine.
Exista, i-a spus el lui Frances, un cerc special de femei, diferit de celelalte, îndrumat de Russ însuşi, care colabora cu membrii bisericii partenere a Primei Biserici Reformate, din cartierul sărac, Congregaţia Domnului.
– Doamnele astea nu stau la cafele. Zugrăvim case, smulgem bălării, aruncăm gunoaie. Ajutăm persoanele în vîrstă să ajungă la doctor, ajutăm copiii să-şi facă temele. Facem asta toată ziua de marţi, din două în două săptămîni. Și, să știi, aştept cu nerăb dare aceste zile de marţi. E unul din paradoxurile credinţei noastre: cu cît le dai mai mult nevoiaşilor, cu atît eşti mai bogat întru Hristos.
– Îi rostești numele cu atîta uşurinţă, a spus Frances. Vin la slujba de duminică de trei luni deja, şi încă nu pot spune că simt mare lucru.
– Nici măcar predicile mele nu te-au mişcat.
S-a îmbujorat puţin, adorabil.
– Nu asta am vrut să spun. Ai o voce minunată. Doar că…
– Sincer, sînt şanse mult mai mari să simți ceva marţea decît duminica. Şi eu aş prefera să ajung mai des în South Side, în loc să ţin predici.
– E o biserică de negri?
– De persoane de culoare, da. Kitty Reynolds e căpetenia noastră.
– Îmi place Kitty. Am făcut engleză cu ea, în ultimul an.
Şi lui Russ îi plăcea Kitty, deşi îi simţea scepticismul la adresa lui, ca mascul al speciei. Marion îi atrăsese atenţia asupra faptu lui că, nemăritată pînă atunci, Kitty era probabil lesbiană. Pentru excursiile lor bilunare în South Side, se îmbrăca în haine bărbătești de lucru, iar pe Frances o revendicase rapid, insistînd ca aceasta să meargă cu maşina ei, şi nu cu breakul lui Russ, şi la dus, şi la întors. Conştient de scepticismul ei, îi cedase terenul lui Kitty, aşteptînd ziua cînd avea să lipsească la apel.
În marţea de după Ziua Recunoştinței, cînd bîntuia un soi de gripă, în parcarea Primei Biserici Reformate au apărut doar trei femei, toate văduve. Frances, purtînd pe cap o şapcă ecosez din lînă, ase mă nătoare cu una purtată de Russ în copilărie, a sărit pe scaunul din faţă al Fury-ului, fără să-şi dea jos şapca, probabil din cauza scurgerii de la sistemul de încălzire al mașinii, care făcea să se aburească parbrizul dacă nu ținea un geam coborît.
Să fi fost, oare, conștientă cît de tare i se muiau lui picioarele și cum îi punea credința la încercare înfățișarea ei adorabil andro gină, cu șapca aceea? Sau observaseră doar cele două văduve mai în vîrstă, care tot drumul pînă în oraş, trecînd de Midway şi pînă hăt pe Fifty-fifth Street, l-au tot sîcîit pe Russ, de pe bancheta din spate, cu întrebări tăioase despre soţia şi cei patru copii ai săi?
Congregația Domnului era o biserică mică, fără turlă, din cărămidă gălbuie, construită inițial de germani, avînd alături un centru comunitar cu acoperiş bituminos. Parohia, constînd în cea mai mare parte din femei, era condusă de Theo Crenshaw, un pastor între două vîrste, care le făcea favoarea de a le accepta filantropia fără mulţumiri. Din două în două săptămîni, în zilele de marți, Theo se rezuma să le prezinte lui Russ şi lui Kitty o listă de sarcini în ordinea priorităţilor; veneau să ajute, nu să preoţească. Alături de Russ, Kitty participase la marşuri pentru drepturile civile, dar celorlalte femei din cerc Russel trebuise să le explice că, dacă ele se străduiau din răsputeri să priceapă engleza „urbană“, nu însemna și că trebuie să vorbească tare şi rar pentru a se face înţelese. Pentru cele care pricepuseră, ajungînd să-şi învingă teama de a umbla în cvartalul 6700 de pe South Morgan Street, cercul de marți fusese o experienţă impresionantă. Pe femeile care nu pricepuseră – unele se alăturaseră cercului din motive competitive, ca să nu rămînă pe dinafară – se văzuse obligat să le umilească așa cum îl umilise Rick Ambrose pe el, rugîndu-le să nu mai vină.
Cum Kitty o ținuse lipită de ea, Frances nu fusese încă pusă la încercare. Cînd au ajuns pe Morgan Street, aceasta cu greu s-a dat jos din maşină și, pînă n-a rugat-o Russ, n-a pus mîna să-i ajute pe el şi pe celelalte văduve să care lăzile de scule şi sacii plini cu haine de iarnă donate în centrul comunitar. Şovăiala ei a declanşat în Russ o rafală de îndoieli – că luase forma drept fond, șapca drept spirit cutezător – alungate de un puseu de compasiune, cînd Theo Crenshaw, ignorînd-o pe Frances, le-a pus pe cele două văduve mai în vîrstă să catalogheze un transport de cărţi la mîna a doua pentru şcoala de duminică. Ei doi urmau să instaleze un boiler nou la subsol.
– Și Frances, a spus Russ.
Ea aştepta lîngă uşa care dădea în stradă. Theo a măsurat-o cu răceală.
– Sînt o mulţime de cărţi.
– De ce nu ne ajuți pe Theo și pe mine? a spus Russ.
Zelul cu care acceptase ea îi confirmase instinctul milostiv, risipindu-i suspiciunea că, de fapt, voia doar să se dea mare cît de puternic e el şi cît de bine se pricepe să mînuiască uneltele. În subsol, s-a dezbrăcat, rămînînd în maiou, şi a îmbrăţişat boilerul scîrbos, învelit în azbest, ridicîndu-l de la locul lui. La patruzeci şi şapte de ani, nu mai era un puiet deșirat; se lăţise în piept şi în umeri ca un stejar. Dar Frances nu avea ce face, așa că a stat să se uite, iar cînd ţeava care intra în boiler s-a deprins cu tot cu perete, fiind nevoie să intervină cu o daltă de piatră şi un cap de filetat ţevi, a observat după o vreme că ea nu mai era în subsol.
Ce-i plăcea lui Russ cel mai mult la Theo era firea lui rezervată, care îl scutea de vanitatea de a-şi imagina că ei doi ar putea avea o prietenie inter-rasială. Theo ştia esenţialul despre Russ – nu se dădea în lături de la munca grea, trăise întotdeauna la limita sărăciei, credea în divinitatea lui Isus Hristos – aşa că nici nu punea, nici nu se bucura să i se adreseze alte întrebări cu răspuns deschis. De exemplu, despre băiatul retardat din cartier, Ronnie, care se perinda prin biserică în toate anotimpurile, cîteodată poposind pentru cîte-un dans ciudat, legănat, cu ochii închişi, sau ca să cerşească douăzeci și cinci de cenți de la vreo doamnă de la Prima Biserică Reformată, Theo spunea doar:
– Lăsaţi-l în pace mai bine.
Cînd Russ încercase să intre în vorbă cu Ronnie, întrebîndu-l unde locuia şi unde era mama lui, Ronnie îi răspunsese:
– Îmi dai şi mie un bănuț? iar Theo îi spusese lui Russ, mai tăios:
– Mai bine dă-i pace.“
(Fragment din volumul Crossroads, în curs de apariție la Editura Polirom, traducere din limba engleză și note de Alexandra Coliban.)