Am unele rezerve rezonabile cu privire la valabilitatea necondiționată a ideii de identitate națională. Nu mă refer la excesele revenirii ei periodice în actualitatea politică și culturală. Apărută în Europa secolului XIX, ca o expresie legitimă a afirmării statelor-națiuni, a devenit una nocivă în secolul XX, răspunzătoare de fascism și, în a doua parte a secolului, de național-comunism, așa cum a anticipat Cesław Miłosz, iar în secolul XXI, de puzderia de naționalisme din Vestul și din Estul continentului nostru.
În ce mă privește, contez pe un singur element capabil să confere identitate unui popor: limba. Sunt conștient de faptul că, într-o epocă a globalizării, limbile naționale, cu excepția câtorva, foarte răspândite, joacă un rol tot mai mic în lume. Paradoxal, tocmai acest lucru le face importante pentru cei care le vorbesc, dată fiind încredințarea acestora că le garantează identitatea. În primul rând, pentru că este limba în care este scrisă literatura unui popor, chiar mai înainte de constituirea acestuia într-o națiune. Ilustrarea și apărarea limbii, în termenii folosiți de Academia Franceză încă de la nașterea ei, este una dintre principalele îndato riri ale statelor moderne. Am asistat săptămânile trecute la rein troducerea în Kazahstan a limbii naționale, ca limbă oficială, o formă de afirmare a identității, după decenii de folosire exclusivă a limbii ruse. Dacă ne-am mărgini să privim lucrurile doar prin această prismă general-identitară, ar fi greu să înțelegem dificultățile pe care le înfruntă în epoca noastră limba, fie aceea vorbită, fie aceea scrisă. Limba noastră cea de toate zilele cunoaște dificultăți mai numeroase decât în întreaga ei istorie.
La origine, popoarele se exprimau diferit de la o regiune la alta a teritoriului pe care îl locuiau. Numărul idiomurilor era enorm. Când Richelieu a creat Academia, în secolul XVII, numai în Paris idiomurile diferite se numărau cu zecile. Tocmai acesta a fost scopul înaltei instituții: de a unifica idiomurile într-o unică limbă. Prima limbă unificată a devenit aceea care se va numi ulterior limba literară. Se consideră în prezent că limba română literară a luat ființă la începutul secolului XIX pe bază franceză, adică, latină. (Personal, sunt de părerea, care va fi părând năstrușnică în ochii unor lingviști, că am avut o întâie limbă literară, adică, a literaturii noastre, îndeosebi a celei religioase, bazată pe slavonă și pe greacă, o limbă de o mare acuratețe, pe care o regăsim, înainte de cronicari, în traducerile lui Coresi de la mijlocul secolului XVI. Dar să lăsăm asta pe altădată). Punctele de vedere în privința limbii literare sunt departe de a fi concordante. Francezii consideră că limba literară este limba literaturii de la fabulele lui La Fontaine până la poeziile și la romanele de dinainte de Al Doilea Război Mondial. După Război, coincidența pare să fi încetat. Limba vorbită, neliterară într-un anume sens, câștigă tot mai mult teren în literatură. Și nu luăm neapărat în considerare limba străzii sau pe aceea familială. Fenomenul este similar și la noi. Nu știu să fi fost analizat în toate consecințele lui. Indiscutabil cea mai importantă este căderea în desuetudine a limbii literare, a rolului ei de factor de reglementare a vocabularului și a gramaticii. Avem mai multe dicționare ca niciodată, reeditate nu destul de des, totuși, DEX, DOOM, dar respectul față de limba literară, cândva limba literaturii, nu mai există decât în exprimarea oamenilor cultivați din generațiile vechi. Școala și instituțiile responsabile au defectat de la misiunea istorică de ilustrare și de apărare a limbii literare.
Defecțiunea are consecințe grave și multiple. În primul rând, se vorbește și se scrie incorect, gramatica a devenit facultativă, iar lexicul, tot mai sărac și mai vulgar. Constatarea aceasta au făcut-o mulți alții. Dar o adevărată dezbatere publică în căutare de soluții nu există. Cel mult, în cercuri de specialitate, fără ecou în școală și în societate. Chiar și atunci când s-au exprimat astfel de opinii necesare, am constatat o anumită confuzie plină de consecințe.
În atitudinea față de chestiunea limbii, se remarcă două tendințe: de o parte, „puriștii”, cei care țin la conservarea limbii așa zicând clasice sau măcar dintr-un anumit moment istoric; de partea cealaltă, adepții „stricării” inevitabile a limbii, cei care sunt de părere că limba se schimbă continuu, că gramatica este una a „greșelilor” omologate ulterior comiterii lor. Pentru cei dintâi pericolul ar veni de la importurile tot mai masive din limbi cu circulație planetară. E adevărat că niciodată n-a fost mai mare numărul cuvintelor recent intrate în vocabularul nostru. Cele trei ediții ale Dicționarului Floricăi Dimitrescu sunt elocvente. Cei din urmă sunt convinși că permanenta modificare a regulilor gramaticale este inevitabilă. Cum și este de fapt. Le împărtășesc opinia, deși nu în totalitate: inevitabilă, desigur, câtă vreme uzul face regula, dar nu necon trolabilă, câtă vreme norma o stabilesc dicționarele, lingviștii, Academia Română. Aceștia din urmă ar trebui să fie decidenții, nu autorii de programe și de manuale școlare. Am mai scris despre această schimbare nefericită de roluri.
O cauză a ineficienței dezbaterilor, multe-puține, câte au fost, constă în interpretarea greșită a naturii „stricării” limbii. Părerea cea mai răspândită este că limba română este supusă unei invazii de cuvinte străine, îndeosebi englezești, rău asimilate, pronunțate și scrise. Ideea e mai veche, de exemplu, în Franța, unde Etiemble a publicat încă în anii 1960 o carte intitulată Parlez-vous franglais? În anii 1990, un ministru francez al Culturii a încercat să rezolve problema, obligând publicațiile și media să renunțe la anglicisme, precum fax sau computer și să folosească télécopie sau ordinateur. Oarecum împotriva cursului firesc al limbii, cuvintele franceze le-au înlocuit pe cele engleze în limbajul public. La noi așa ceva nu s-a întâmplat. Îmbogățirea unei limbi este fenomenul cu adevărat inevitabil, nu „naționalitatea” cuvintelor, puritatea vocabularului. Dintotdeauna limbile au împrumutat cuvinte. Pe unele le-au asimilat, pe altele, nu. A existat mereu și un anumit lest. (O dificultate sesizabilă astăzi la lectura romanelor Hortensiei Papadat-Bengescu, bunăoară, este abundența de franțuzisme curente în interbelic, dar neomologate). Există nu numai cuvinte recente, dar și cuvinte ieșite din uz. Limba nu e un depozit, ci un laborator. O creație continuă, care implică apariții și dispariții de cuvinte. Lexicul este pielea limbii. Se schimbă cel mai repede. Gramatica fiind structura, ea are un regim mult mai lent de prefacere. Dar vocabularul, nici gramatica nu stau pe loc. Limba e un cazan care fierbe. Dar care are nevoie de un termostat ca să nu explodeze. Rolul revine lingviștilor. Dar și scriitorilor. Deopotrivă, dascălilor, cei care ar trebui să ne învețe să vorbim și să scriem. Limba română are o mare trebuință de ilustrare și de apărare. Altfel, vom sfârși prin a nu ne mai înțelege între noi. Și, cu atât mai mult, nu vom mai înțelege literatura. Vom rămâne cu gargara identitară a politicienilor.