Geniul și legea morală

Cum se poate separa omul-creator de frumos de faptele sale sociale? Am scris din diverse perspective pe tema #metoo, a inegalităților și inechităților sociale existente dintotdeauna și rezolvate azi superficial, haotic și ilogic. Dar mai este o perspectivă care merită discutată – cea a artistului boem, celebru, bogat, „genial“, și care, în relațiile interumane, în special în cele cu sexul opus (sau în relațiile sale amoroase indiferent de sex, ca să fim mai cuprinzători), este departe de imaginea sa, la limita legii chiar. De câte ori un artist (de obicei bărbat) este acuzat că se poartă urât cu alții (de obicei femei) apare și intenția de a i se trece cu vederea acest lucru, ca să nu i se „umbrească realizările“. Se cunosc foarte bine multe cazuri de acest fel, intens mediatizate în ultimii ani, transformate adesea în cancan, posibile și pentru că mulți dintre cei afectați au decis să nu mai tacă. Nu discut corectitudinea victimelor, nici motivele pentru care au ales să vorbească la un moment dat, ci pornesc de la premisa că abuzurile sunt reale și știm că există de secole, indiferent că vorbim de cinematografie (mai recentă), de arte plastice sau de literatură. Unii regizori au folosit platourile de filmare ca arene ale forței brute, au mințit ca să obțină scene mai expresive (au recunoscut chiar ei), au folosit sexul (consimțit sau nu) pentru a oferi roluri sau beneficii; adesea, banii și faima din jurul lor i-au ferit de consecințe. Ideea de a analiza opera unui artist prin prisma vieții sale private este foarte periculoasă. O blasfemie, spun unii. Ele trebuie complet separate. Dar până la ce punct și care este „the point of no return?“. Scenograful Jay Parini spunea că munca de artist nu are absolut nimic de-a face cu propriul comportament, cu viața de zi cu zi (Amanda Hess, 2017, Arts). „New York Times“ afirma, într-un interviu – „lăsați creația artistului să vorbească prin ea însăși, iar viața lui privată să rămână privată“. Cele două nu trebuie să se întâlnească niciodată. Dar atunci când un regizor mare, cunoscut, genial droghează și apoi violează o fetiță de 13 ani? Cât de mult le mai putem separa? Mitul geniului artistic care acționează instinctiv și impulsiv și renaște din crimele sale în propriile creații este aplicat, în mare parte, doar bărbaților. Se pare că ei sunt, în special, tulburați – și sunt protejați de așa-numitul alibi estetic (Martin Jay).

În secolul 19, geniul artistic nu era constrâns de „fleacuri“ etice – victimele cele mai sigure ale acestor frământări fiind femeile. Evident că modul acesta de raportare la cei din jur se reflectă, de fapt, în operă și se transmite publicului. Care adesea primește ca atare faptele, fără filtru, în ­trupate cel mai des în per sonajul masculin dominant, stăpân al vieții femeii de lângă el. Multe dintre ele reflectă abuzuri mascate în creație artistică, în regie îndrăzneață, iar limita este foarte tulbure. Nu este neapărat cazul repre ­zentărilor directe, agresive sexual și deschis autobiografice, ci, în general, modelul eternului erou masculin salvator. Când, cine și ce trebuie taxat, pedepsit după regulile „lumești“? Care este limita dintre critică și abuz, cât trebuie să suporți în calitate de învățăcel, tânăr aspirant (bărbat sau femeie), când devin jignitoare urletele critice ale unui „șef“ (fie el geniu sau nu)? Este clar că generațiile noi suportă din ce în ce mai greu orice critică și că pragul de la care tinerii se consideră atacați sau jigniți, în orice meserie, este din ce în ce mai mic. La fel de clar este că nu întotdeauna victima este, pur și simplu, victimă, multe situații sunt incerte. Dar abuzurile la limita legii în umbra geniului artistic, a creatorului nebun, șarmant și imposibil de contrazis trebuie dezvăluite. Viitorul va decide, probabil, în ce măsură opera îi supraviețuiește creatorului.

Un alt exemplu de abuz, indirect și mai subtil, este cel al însușirii operei unor femei care lucrau în umbra bărbatului celebru. Într-un curs de istoria artei din 1950, un istoric de artă influent prezenta doar europeni albi de sex masculin. Iar în privința istoriei universale, dincolo de Europa, și mergând până în cele mai vechi timpuri, își susținea teoria spunând că geniul e geniu, greu de definit, munca nu poate egala niciodată talentul înnăscut al unui astfel de geniu, iar femeile nu au ce căuta pe această listă (după austriacul Otto Weininger, femeia „nu are niciun fel de personalitate proprie“). Geniul era întrupat într-un mascul sigur pe sine, puternic, neabătut în drumul său către creație, irascibil și brutal, pentru care familia este mereu pe locul doi. Dacă această definiție era luată de bună și urmată, logic, cei din jur trebuie să înțeleagă și să accepte. Trăsăturile geniului artistic erau masculine, privilegiile erau ale bărbaților. Femeile nu au cum să fie artiști geniali, pentru simplul fapt că nu sunt croite pentru asta; de altfel, ele au fost mereu private de accesul la educație (Linda Nochlin). Nu este de mirare că lucrări cunoscute ale unor femei talentate au fost atribuite maeștrilor vremii (Juana a Austriei a pictoriței Sofonisba Anguissola a fost atribuită lui Tițian, iar Femeia în blănuri, lui El Greco). Muzeul Prado a organizat o expoziție prin care a încercat să repare erorile trecutului – A tale of two Women painters, dar sunt în continuare critici de artă care contestă apartenența lucrărilor. Sunt exemple luate la întâmplare, însă problema a fost foarte răspândită – istoricul și preotul Andres Ximenez spunea despre artista italiană Lavinia Fontana (secolul 16) că s-a ridicat deasupra statutului ei de femeie, prin lucrările sale, și era, deci, privită ca o anomalie. Tot el continua – mâinile femeilor sunt potrivite pentru lână și in (pentru cusut/țesut, probabil), nu pentru vopsele; iar măreția atinsă de artistă este doar o „măreție feminină“, deci un maxim la care poate spera sexul frumos, mult sub cel al bărbatului artist (The myth of the artistic genius, 2020, C. Delistraty). De îndată ce semna un Tițian tabloul, lucrarea devenea brusc canonică. Genială. Era vizibilă încă de atunci încercarea de a privi o lucrare prin lentilele calităților artistului. Un studiu foarte simplu, dar foarte sugestiv a creat o serie de lucrări generate de computer, le-a împărțit arbitrar în lucrări-pictate-de-bărbați și lucrări-pictate-de-femei și apoi le-a arătat unor investitori în artă (oameni cu bani, dar fără pregătire solidă în domeniu). Un procent covârșitor a afirmat că cele pictate „de bărbați“ au forță și valoare mai mare. Obsesia pentru artist, pentru viața lui depășește de multe ori interesul pentru operă.

Romanțarea biografiei unor personaje controversate și privirea cu indulgență și chiar simpatie a unor acte care în alte condiții ar fi blamate vine și din credința naivă că un tablou, de exemplu, este expresia directă a experienței emoționale a artistului, traducerea în semne și culori a vieții sale personale. Arta „mare“ nu este niciodată atât de clară – nu este o șoaptă confidențială, o telenovelă sau o poveste lacrimogenă, o transpunere simplistă a vieții personale (Linda Nochlin). Sally Mann, o artistă americană, a provocat o adevărată isterie în anii 1990 cu o serie de fotografii artistice cu copiii săi, unele dintre ele nud. Ea s-a apărat spunând că aceia nu sunt copiii ei, ci sunt copii care se joacă în natură. Opinia publică, însă, a acuzat-o sever: ea este mamă, în primul rând, apoi artistă. Citându-l pe Oscar Wilde, „nu are rost să vorbești despre moralitate când analizezi arta; atunci când oamenii nu găsesc valoarea artistică a unei opere, caută în ea figura masculină care să o susțină“. Totuși, opinia publică susținea insistent că regulile acestea se aplică doar bărbaților, nu și femeilor, mai ales dacă sunt mame. Gauguin era tată atunci când a plecat în Tahiti să ne bucure ochii cu nudurile localnicilor; Hemingway era un misogin cunoscut și se mândrea cu asta. Dar defectele lor umane sunt simpatice, de înțeles, necesare. Timp de secole, femeile nu au avut voie să picteze nuduri, nici scene religioase – doar flori și dantele, apoi au fost criticate că nu sunt în stare de mai mult. Mitul artistului genial se referă la acele spirite alese, talentate dincolo de imaginația omului de rând, poate chiar deținătoare ale unor răspunsuri inaccesibile nouă, celorlalți. Ele ignoră regulile pentru că sunt deasupra tuturor, așadar, nu li se aplică legea morală a majorității.

Există o legătură între geniul crea ­tor și pro miscui ­tatea se xuală, morală? Este aceasta din urmă o cauză sau o consecință a ta ­lentului? În lumea scrisului, un scandal similar cu cel al regizorilor celebri l-a avut protago nist pe Philip Roth. În 2021, apariția biografiei sale autorizate, scrisă de Blake Bailey, ținea titlurile de primă pagină. Cine i-a citit cărțile a sesizat cu siguranță încărcătura lor erotică. Roth își alegea studenții de la seminariile sale pe baza aspectului fizic, frecventa bordelurile și i-a făcut avansuri sexuale prietenei fiicei sale argumentând că „there’s no point having a pretty girl in your house if you can’t fuck her“; una dintre soțiile sale și-a relatat căsnicia de coșmar în Leaving A Doll’s House: A Memoir. Pe de altă parte, multe dintre cuceririle sale i-au rămas prietene, subliniază biograful, pentru a îndulci poveștile. Philip Roth nu este o excepție, mulți scriitori celebri fiind cunoscuți pentru infidelități, misoginism și promiscuitate, unii abuzând nu doar sexual partenerele, ci și intelectual – Brecht, se pare, copia scrierile iubitelor din lumea literară și le semna el însuși. Adesea cei mai moraliști dintre scriitori au avut vieți personale total opuse. Dickens, unul dintre cei mai sensibili expozanți ai injustițiilor sociale din epoca victoriană, era crud și ipocrit (spun contemporanii săi). H.G. Wells aborda, se zice, doar femei tinere, iar George Orwell, orice femeie îi trecea prin fața ochilor. Pentru corectitudine, să o pomenim și pe autoarea romanelor cu talentatul Ripley personaj principal, Patricia Highsmith, care era cunoscută pentru excentricitățile sale și trăia după principiul vandalului emoțional, dispusă să distrugă viețile iubitelor sale pentru o idee de roman. Lista poate continua – sex cu minore, turism sexual în Asia, infidelități, viol, bătăi. Simt artiștii (scriitorii, în aceste ultime exemple) că talentul lor special îi scuză? Că regulile societății sunt plictisitoare și nu li se aplică? Sau este un comportament general valabil în rândul bărbaților/oamenilor, iar ei, artiștii, sunt doar mai vizibili, pentru că sunt celebri? Dar dacă aceste biografii/autobiografii sunt parțial exagerate pentru a se crea o imagine de „băiat rău“, știut fiind că personajele negative au fost mereu mai plăcute publicului? Și dacă da, de ce este aceasta apreciată și privită cu înțelegere?

Sau, în cele din urmă, cel mai bine ar fi să ne întoarcem de unde am pornit, să ignorăm complet autorul ca să ne putem bucura de opera lui – fie ea carte, tablou sau film –, să luăm Complexul lui Portnoy ca pe un roman satiric, amuzant, brutal de direct, cu un limbaj voit obscen și franc, un amestec de zeflemea și disperare (în cadrul unei familii de evrei habotnici), reprezentativ pentru anii 1960 ai libertății sexuale. Între libertate, libertinaj, vulgaritate și puritanismul religios există nenumărate gri-uri, greu de încadrat, dar rămâne și întrebarea lui Nigel Jones – de ce sunt marii scriitori oameni atât de îngrozitori? (Nigel Jones, 2021, The Critic). Și dilema, tot a lui – dar dacă feminismul câștigă teren și vom pierde, astfel, opere importante? Și dacă da, merită?