Hortensia Papadat-Bengescu era de părere că sufletul feminin este mai interesant decât cel masculin, deoarece „la bărbați faci înconjurul faptelor și faptele sunt rareori interesante, pe când femeia are o rezervă bogată de material sufletesc, în căutarea căruia poți pleca într-o aventuroasă cercetare plină de surprize“. De aici apariția unor titluri precum Femeia în fața oglinzii, Ape adânci, Sfinxul sau Femei între ele, narațiuni ce insistă pe surprinderea „poeziei“ sufletului omenesc, pe relevarea tumultului interior al personajelor, fenomen ce explică prezența, în multiple ipostaze, a prozatoarei în propria sa operă și transformarea unor creații în veritabile poeme în proză. Pe această linie pare să meargă și Hanna Bota în noul ei roman, intitulat Trei femei, cu mine, patru. De-a lungul timpului, autoarea a publicat un număr important de volume de versuri și de proză. Recentul roman are o structură riguroasă, ce amintește de cărțile lui Liviu Rebreanu atât prin tematica asumată (cu predilecție în prima parte), cât și prin accentul pus pe structură. Narațiunea se deschide cu un Prolog, urmat de trei cărți masive, tot atâtea romane în roman, intitulate: Sub semnul tăcerii, Sub semnul plecării și Sub semnul hipnozei. Totul se încheie rotund cu un Epilog. Romanul este o epopee a satului ardelean, dar și cronica unei familii pe parcursul unui veac zbuciumat. Înzestrată cu un remarcabil talent de povestitor, Hanna Bota zugrăvește saga propriului ei neam, cel al Dezmereștilor. Titlul cu rezonanțe cehoviene suferă o serie de influențe moderniste prin integrarea autoarei în propriul text, marcând astfel detașarea de proza tradițională în favoarea asumării unei literaturi de factură experimentală. Dacă primul capitol poate fi considerat romanul tradițional al satului ardelean și saga unei familii, cel de-al doilea este (și) romanul scrierii unui roman. De aici apariția unor inserții teoretice în text. Dimensiunea experimentală continuă în partea a treia, un fel de jurnal de sanatoriu. Hanna ca personaj este prezentă în Prolog, după care revine abia în cartea a doua intitulată Sub semnul plecării. Lucrând la un nou roman intitulat Trei femei, ea cere permisiunea viitoarelor personaje să le integreze în substanța cărții. Hanna se transformă astfel în cronicarul unui neam care a trăit o istorie zbuciumată. Intrarea ei în lume se găsește sub zodia miraculoasă a numărului șapte. Prozatoarea se prezintă drept o persoană căreia îi place să aleagă „cărțile și ideile în locul oamenilor și al lucrurilor practice“. Preferând imaginația, visarea, retragerea în universurile paralele, ea se consideră fericită în lumea ei. Cu toate acestea, autoarea recunoaște că această carte nu vorbește, în primul rând, despre ea, ci despre Flora, Ilona și Haloma, trei femei din generații diferite, care și-au asumat trei modalități de existență.
Prologul zugrăvește criza existențială prin care trece Hanna, autoarea cărții. Romanul se bazează pe o poveste, o poveste care i-a marcat destinul și care începe cu trei generații în urmă. Relatarea la persoana întâi singular din Prolog continuă cu narațiunea la persoana a treia din Cartea întâi. O carte situată Sub semnul tăcerii. Un eveniment tragic – moartea mamei – devine pretextul introducerii pe scenă a personajelor cărții. Onomastica și limbajul circumscriu o realitate multiculturală tipic transilvană. Ana moare în 1935, cu puțin timp înainte de Sfintele Paști, întâmplare care schimbă în mod radical existența copiilor ei rămași orfani. Viața personajelor este privită ca o continuă zbatere, ca o luptă cu destinul potrivnic întruchipat de istoria ostilă. Periodice inserții temporale sugerează trecerea implacabilă a timpului și schimbul neîntrerupt al generațiilor. De multe ori, oamenii se dovedesc victimele evenimentelor, fiind obligați să reia totul de la început. Întâmplările sunt reconstituite din memoria Florei, care își aduce aminte de înmormântarea mamei sale. Dovada este o fotografie care îi reprezintă pe cei patru copii rămași orfani: Flora, Margareta, Pișta și Șoni.
Cartea a doua se intitulează Sub semnul plecării. Întâmplările sunt povestite din perspectiva Ilonei, fiica Florei. Asemenea mamei sale, și ea are o memorie încărcată de amintiri. De aici numeroasele alternanțe dintre trecut și prezent. Destinul ei se găsește sub semnul plecării, deoarece drumurile zbuciumate ale existenței o duc la Malmö, în Suedia, unde trăiește împreună cu familia.
Caracterul experimental al cărții se accentuează în partea a treia, când narațiunea se transformă în transcrierea „jurnalului terapeutic“ al Halomei. Ședințele de hipnoză facilitează regresul în meandrele trecutului, scoțând la suprafață amintiri adânc refulate.
Reconstituind povestea zbuciumată a trei femei, recenta carte a Hannei Bota surprinde cu talent istoria unei familii pe parcursul mai multor generații.