Purtând un titlu sugestiv, expoziția Efectul Picasso deschisă la Muzeul de Artă Recentă este dedicată „Anului Picasso“ care, la cinci decenii de la moartea acestuia, și-a propus să îl omagieze. La inițiativa Franței și Spaniei a fost demarat un amplu program de celebrare ce cuprinde 42 de muzee din întreaga lume printre care se numără și MARe, singurul selecționat din această zonă a Europei, muzeu care, la rândul său, sărbătorește cinci ani de existență. Acceptul organizatorilor a fost influențat de ineditul proiectului care propune ca cele 46 de lucrări Pablo Picasso, împrumutate de la Musée National Picasso – Paris, să intre în dialog cu 50 de lucrări ale unor artiști români din generații diverse, în creația cărora se reflectă influența marelui artist. Trebuie reamintit că România a mai găzduit în 1968 o expoziție „Picasso“ la Muzeul Național de Artă al României, în care au fost expuse doar litografii și gravuri, expoziție deschisă pe filieră politică, artistul fiind membru al Partidului Comunist Francez. În pofida acestei opțiuni ideologice, destul de răspândită în Franța postbelică, geniul lui Picasso a stârnit interesul tinerilor artiști români, unele dintre „efectele“ acelei expoziții fiind recuperate datorită unei asidue munci de cercetare făcută de Erwin Kessler împreună cu echipa sa curatorială. De aceea, cred că oricât de important ar fi faptul că un muzeu din România a reușit să expună acum lucrările sale, esența actualei manifestări se focusează, așa cum este menționat explicit în titlu, pe efect. Tema expoziției pornește de la Picasso, dar subiectul acesteia este influența operei sale în arta românească din secolul trecut și până în prezent. Este deja un loc comun faptul că personalitatea copleșitoare a lui Picasso, cu o uriașă vizibilitate chiar din timpul vieții, a reușit să impună norma artistică a secolului trecut alături de Brâncuși, Tzara, Duchamp sau Paul Klee.
Expoziția este amplă și se desfășoară pe toate etajele mu ze ului, panotarea lu cră rilor sale creând dialoguri sugestive cu cele ale artiștilor români. Și din această perspectivă consider că aportul curatorial este unul determinant, în sensul rezolvării acestui puzzle complex în care sunt identificate lucrări ale unor artiști români din ultima jumătate de secol care au evidente afinități cu acest reper, care reprezintă, așa cum am afirmat, unul dintre miturile fondatoare ale artei moderne. Enunțul din titlu trasează asumat direcția de „citire“ însă, parcurgând expoziția, am realizat pe deplin ceea ce înainte era doar o presupunere logică: influența lui Picasso asupra artiștilor români a fost una diversă și complexă, în raport cu epoca, dar mai ales cu personalitatea fiecăruia în parte. Astfel, dacă după expoziția din 1968, mulți dintre aceștia, eliberați temporar de constrângerile canonului „realismului socialist“, artificial impus de regimul autocratic comunist, au aderat cu entuziasm la discursul de tip picassian, preluându-l uneori „ad literam“ ca în cazul lui M. H. Maxy, Alexandru Țipoia sau Eva Cerbu, alții, precum Ion Pacea, Dragoș Morărescu, Wanda Sachelarie Vladimirescu, Alma Redlinger și-au însușit lecția, propunând însă discursuri mai puternic nuanțate. Cazuri oarecum aparte din epocă, unde alături de amprenta lui Picasso simțim și o accentuată reînnoire a limbajului autohton, întâlnim la Horia Bernea, prezent cu o lucrare de început, sau Paul Gherasim, a cărui pictură era marcată atunci mai mult de experiența lui Cezanne. Aici nu trebuie ignorată nici „lecția“ lui Țuculescu, expoziția retrospectivă Țuculescu din februarie 1965, panotată chiar de Gherasim, a avut un efect covârșitor asupra tinerilor artiști. De remarcat Constantin Piliuță, ale cărui căutări se desfășurau atunci pe mai multe direcții asemenea lui Marin Gherasim a cărui lucrare Neliniște în cosmos, din 1969, încearcă să împace tematica de tip proletcultist cu un discurs vizual bine ancorat în modernitatea momentului. Piesa este concepută în patru registre, unde citatul evidențiat din Picasso este anturat de un discurs neoexpresionist larg frecventat în epocă.
Ofertante sunt și apropierile cu o serie de reprezentanți ai generației 70 și 80 precum Henry Mavrodin, Neculai Păduraru, Florin Mitroi, Ion Grigorescu, Octav Grigorescu, Sorin Ilfoveanu, ș.a., unde adesea piesele selectate surprind spectaculoase apropieri cu lucrările maestrului. Așa se întâmplă cu lucrarea Călăreț a lui Mihai Olos, cu obiectele ceramice pictate ale Silviei Radu, cu desenele în tuș ale lui Florin Mitroi și Marian Zidaru, sau chiar cu lucrările în bronz ale lui Neculai Păduraru (Strigătul muzei) și Darie Dup (Trofeu).
Picasso este în continuare privit ca una dintre figurile legendare ale artei și raportarea la opera lui este una legitimă, în sensul în care acesta poate fi reanalizată din perspectiva postmodernității. Ceea ce surprinde plăcut în acest periplu comparatist sunt însă expresiile vizuale din „arta recentă“ – ca să folosesc sintagma acreditată de Erwin Kessler. Rescrierea discursului picassian care presupune o deconstrucție/reconstrucție a „mitului“ în actualul context istoric-cultural, prin referințe punctuale, hrănește și apetitul noilor generații. Piesele lui Mircea Cantor (Sic tranzit gloria mundi – Guernica), Tincuța Marin (Fără titlu), Victor Man (Fără titlu și mai puțin în Autoportret), Pisica Pătrată (Portret), Hortensia Mi Kafchin, (Amatori acasă) sau Valeriu Mladin (Domnișoarele din Avignon – perioada albastră) sunt reflexii ofertante asupra tramei picassiene, privită în alt context istoric și dintr-o perspectivă diferită. Și în acest sens, găsesc inspirată ideea prezentării mai multor statement-uri artistice care explică influența acestuia asupra creației lor, printre cele mai interesante fiind cele ale lui Ion Grigorescu, Marian Zidaru, Mircea Cantor, Neculai Păduraru, Alexandru Rădvan, Dumitru Gorzo, Irlo și Pisica Pătrată.
Dintre artiștii generației ajunsă acum la maturitate, merită remarcate piesele lui Alexandru Rădvan – Zeus și Europa, Suzana Dan – Fără titlu și Dumitru Gorzo –Lilith, care și-au alimentat opera din diverse perioade ale creației lui Picasso. Și poate chiar mai ofertant, în sensul unei energii de natură ludică, este un graffiti Pablo 1 România 4 realizat special pentru acest proiect de patru dintre cei mai cunoscuți tineri muraliști: Pisica Pătrată, Pandele, Kero Zen și Irlo.
Deși justificată în context, prezența unor artiști precum Corneliu Baba, Vladimir Zamfirescu, Nagy Albert Ștefan Bertalan, Aniela Firon (cu o sintaxă ferm neoexpresionistă), Tibor Kádár sau Vasile Gorduz (un brâncușian îndrăgostit de Paciurea) consider că se integrează mai puțin în proiect, tocmai datorită tipului de expresie care i-a validat, lucrările cu care sunt prezenți acum fiind mai mult incidentale.
Picasso rămâne în continuare o figură simbolică, un exemplu major de libertate și modernitate inovatoare, iar Erwin Kessler ne propune nu doar o expoziție, ci un proiect de artă comparată, cred că primul de acest fel la noi. Iar pentru asta, demersul merită nu doar semnalat ci entuziast salutat, pentru că reușește să țină cu sufletul la gură pe iubitorii artei care are ceva de transmis.