Orice în viaţa asta are un moment iniţial. În teatru este la fel. Există o clipă în jurul căreia se va ordona o poveste. O mărgea fermecată care poate să facă şi să desfacă totul. O capsulă de mătase din care fluturele îşi desface aripile şi zboară. Uneori, se întîmplă ca cele ce se povestesc să nu fie pe deplin izbutite la capătul poveştii, să nu capete şlefuirile bine calculate care să prindă lumina şi să o reflecte în străluciri infinite, ca tăieturile perfecte ale diamantului. Ţine de hazard, de inspiraţie, de stări fel de fel. Dar centrul acelei lumi, spaţiul în care facerea se frămîntă, îşi caută formele, sensurile, chipurile, tărîmul acela al începutului, al necunoscutului, al îndoielilor şi fricilor absolute, ancestrale, tărîmul albului virgin rămîne fantastic. Ca şi laboratorul unui alchimist. Cauţi elixirul tinereţii în teatru. Miracolul. Intervalul repetiţiilor pentru o punere în scenă ţine şi de o natură misterioasă a felului în care cîţiva oameni hotărăsc să convieţuiască o vreme. Să locuiască spiritual împreună, să descopere poveştile altora şi să facă, numai ei ştiu cum, ca ele să devină ale lor. Să şi le asume. Perioada repetiţiilor este, pentru fiecare artist, pentru fiecare creator, una de rupere de ce îi este obişnuit sau la îndemînă. Este o îndepărtare temporară de tine ca apoi, la sfîrşit, să te regăseşti, redescoperindu-te. Pe tine şi pe cei din jur. Este o experienţă majoră. Este un fel de suspendare temporară de tot ce ţine de diurn, de cotidian, de rutină, de limite fizice şi psihice, de arderi, de toleranţă, de reacţia la nou. Sau aşa ar trebui să fie. Este ca şi cum ai locui o vreme pe o insulă. Magică. Şi ai lua totul de la zero, începînd cu tine însuţi, ca şi cum ar fi pentru prima dată cînd faci un lucru sau altul. Ca şi cum ai fi Vineri şi te-ai lăsa sedus şi modelat de un maestru, acceptînd, fără vanităţi, că el ştie ceva ce tu nu ştii. Dar vrei, cu toată fiinţa, să descoperi. Ca şi cum ai fi Sancho Panza. Pînă în seara premierei. Atunci, fiecare actor este Robinson Crusoe sau Don Quijote, cel care va lupta cu minţile şi inerţiile, cu prejudecăţile altora. Cel care va determina zborul fluturelui din fiecare. Acest tip de însoţire şi de iniţiere, însă, îşi găseşte forţa în seducţia maestrului. El va organiza timpul, îl va supune, va lupta cu el însuşi şi cu fiecare dintre cei aleşi să locuiască insula. Repetiţia în teatru nu este doar mecanismul reluării unor replici, unor intrări, ieşiri, unor gesturi, mişcări. Este taina drumului de a ajunge acolo. Este chiar taina felului în care ritmul tău interior trebuie să se armonizeze cu al celuilalt, trupul tău trebuie să-l caute şi să-l recunoască pe celălalt, simţurile, mirosurile, mintea trebuie să fie treze, suple, neobosite, deschise pentru întîlnire şi abandon. Întîlnire extraordinară pe care un maestru o provoacă şi pe care încearcă să o orchestreze, făcînd din fiecare instrumentist cîte un solist. Un protagonist.
Am înţeles adevărul acesta cînd am acceptat că întîlnirea cu Silviu Purcărete este, în ceea ce mă priveşte, esenţială. Uman şi profesional. Am înţeles adevărul despre teatru şi despre iraţionalul său, desluşindu-mă, în acelaşi timp, şi pe mine însămi, cînd am acceptat că Silviu Purcărete este, pentru o vreme, călăuza mea.
Îmi amintesc o zi de duminică pustie de la începutul anilor nouăzeci, cînd ne-am dat rendez-vous în faţa Teatrului Mic. Urma să-i iau un interviu. Imagini din spectacolele lui se derulau dezordonat în mintea mea. Mi s-a părut că ieşirea lui lentă din maşină, o dacie autohtonă, va dura un veac de singurătate pentru mine. Un veac în care mă voi dezintegra aşteptînd să-l cunosc, să trec, cumva, dincolo de ce se vede, de ce este un spectacol al lui, de ce înţeleg şi de ce îmi scapă. Un veac în care eul meu îşi simţea aripile cum se desfac şi se pregătesc pentru zbor. Îmi venea să fug şi îmi venea să stau, în aceeaşi măsură. Tatonarea reciprocă a fost, cîteva minute mai tîrziu, ca în „Baal“, filmul lui Passolini. Habar n-aveam că vom intra pe ring, că paşii vor merge, cîndva, împreună, pe un drum fabulos pentru mine. Tatonarea avea ceva şi din ritmul unui alt început. Acela al democraţiei, al iniţierii într-un limbaj complet nou, un limbaj pe care urma să-l exersăm, învăţînd drumul de la întuneric spre lumină: limbajul libertăţii. Drumul către miracolul actului teatral este întotdeauna invers, este acela dinspre lumină spre întuneric. Întunericul aventurii, al căutării, al libertăţii absolute în care mintea, cunoscînd lumina, se joacă cu umbrele fanteziei. Am înţeles, mai tîrziu, că fiecare moment de început de lucru la un spectacol se derulează, păstrînd proporţiile, ca interviul nostru, acela dintr-o zi sfîntă de duminică de pe o stradă goală, pe care am regăsit-o, la sfîrşit, populată cu ficţiunile noastre.
Mi s-a părut un vis, mai tîrziu cînd, coborînd pe peronul gării din Craiova, am dat nas în nas cu el. Purcărete îl aştepta emoţionat pe Ştefan Iordache. Fuma neliniştit şi se plimba în sus şi-n jos. Mi-am reglat paşii în cadenţa lui. S-a alăturat Ştefan Ioradche. Cu tot firescul din lume. M-au invitat a doua zi la teatru. Începeau repetiţiile pentru Titus Andronicus. Am stat ore bune. Am ascultat povestea lui Purcărete despre povestea lui Shakespeare, despre fiecare personaj, despre cum relaţiile lor trebuie sau nu dezvăluite pînă la capăt, despre miile de feluri de violenţă şi de cinism, de grotesc şi abominabil. Stăteam toţi cu gurile căscate. Exagerările, proporţiile uriaşe pe care le căpătau nişte detalii mă duceau cu gîndul la fotografiile pe care Fellini le făcea în dreapta şi în stînga căutînd cu voluptatea disproporţia. Cuvintele se dilatau, ritmul, gestul, corpul. Sau, dimpotrivă, se comprimau. Intrau la apă, păreau gnomul cu toba de tinichea ascuns pe sub fustele întîmplărilor. De cîte ori cobor în gara din Craiova, simt cum mă înghite gura imensă şi hulpavă a devoratorului Titus Andronicus, simt cum devin prizoniera unui gigant talent, Ştefan Iordache, şi cum mă scufund, iarăşi şi iarăşi, în oceanul minţii lui Purcărete. Titus Andronicus a fost oglinda fermecată prin care am intrat, ca Alice, în lumea minunilor, în lumea de dincolo, în lumea facerii creaţiei lui Purcărete.
Jocul acesta este făcut de regizor plecînd, mereu şi mereu, de la cuvînt. Cultul lui pentru cuvînt are în spate respectul pentru începutul lumii. Pentru straturile civilizaţiei, pentru transformările limbii, pentru fenomenul acesta viu, dinamic, în mişcare. E ca şi cum ar privi mereu o bucată de rocă secţionată care vorbeşte, prin alcătuirea ei, de timp, de naştere, de creaţie, de dumnezeire. Cuvîntul populează mintea lui Purcărete cu imagini, cuvîntul îi pune accentele pe ce simte că este important pentru el într-un text, cuvîntul însufleţeşte iraţionalul, bîntuirea halucinaţiilor. Tot ce face Silviu Purcărete pleacă de la cuvînt şi de la căderea lui în interiorul lumilor pe care regizorul le poartă. În obsesii, în bucurii, în tristeţi imense. Şi totul se întoarce la cuvînt, la sensuri la care nu te-ai fi gîndit, îmbogăţindu-ţi universul. Cuvîntul este acela care pune la cale exerciţiile lui care preced, ca un prolog magic, orice act de creaţie. Ca în iubire, jocul acesta dezinhibă, descătuşează, eliberează, surprinde. Cele trei luni pe care le-am stat la Craiova în anul 1994 pentru repetiţiile la Danaidele m-au transformat nu doar într-un martor la istoria unui spectacol, ci într-un fel de Vineri care învaţă să anuleze prezentul, rutina, cotidianul, cunoscutul şi să înveţe să privească. Inocent. Zeci de perechi de ochi mă urmăreau, permanent, de pe scenă. Fiecare cu povestea lui care se topea în povestea celor cincizeci de danaide şi cincizeci de egipteni. O energie fantastică trepida la fiecare repetiţie şi venea, peste noi, în sală. Un tip de senzualitate şi de erotism plutea mereu în aer. Tensiunea confruntărilor conţinea tensiunea corpurilor unor tineri, a limbajului pe care îl inventau, împreună cu regizorul şi fiecare în parte, ca să vorbească astăzi despre cutume, despre iubirea interzisă, despre dorinţă, despre răzbunare şi revoltă, despre democraţie şi război, despre ei înşişi, la urma urmelor, care învăţau să-şi abandoneze identitatea, să se raporteze la celălalt, la ceilalţi. Un exerciţiu, într-o zi, ne-a convins că au înţeles ce vroia regizorul. I-a rugat, pe cei o sută de tineri, să-l privească cu ură timp de cinci minute. La sfîrşit, ne-am prăvălit năuciţi, istoviţi, anihilaţi de forţa energiei lor. Ura, ca şi iubirea, are neînchipuit de multe feţe. Asta vroia Purcărete să se vadă într-o mare de chipuri. Ochii urii fiecăruia dintre ei. Uniformizîndu-i, punîndu-i să poarte aceleaşi costume multiplicate parcă la infinit, obligîndu-i pe băieţi să se radă pe cap, iar pe fete să se învăluie în veştminte în care trupul nu există, regizorul încerca, de fapt, cel mai dificil exerciţiu. Încerca să descopere, cot la cot cu ei, drumul către individ, către fiinţa particulară, către energia ei singulară, către miracolul unicităţii, pierdut, aparent, într-o imagine ce se repetă. Iarăşi şi iarăşi. Fiecare, dar absolut fiecare trebuia să-şi descopere fiinţa şi să înveţe să şi-o pună în valoare dincolo de costum, de o tradiţie sau alta. Faptul că păreau identici şi trebuiau să se lepede de uniformă şi să-şi poarte pe scenă identitatea, particularităţile, ceea ce-i deosebeşte, mi s-a părut pariul spectacolului. Fiecare exerciţiu – fetele danaide urmau să-şi aleagă perechea mergînd cu o găleată cu apă pe cap prin faţa tuturor celor cincizeci de băieţi, apoi patruzeci şi nouă, treizeci, alegerea transformîndu-se, încet, încet, în fatalitate, pe urmă, să stea o zi împreună, nedezlipiţi, fiecare cuplu danaidă-egitean, să meargă de mînă în oraş, la masă, pe scenă, să se simtă, să se cunoască, să se îndrăgostească, să se urască – fiecare exerciţiu, deci, avea povestea lui. Purcărete este unul dintre cei mai mari povestitori. Povestea are secrete, are şoapte, are ipostaze pentru fiecare personaj. Repetiţiile, sau felul în care le-am perceput eu, sînt întotdeauna ca o transă. Purcărete este bîntuit de ce aude el în text, de muzicalitatea care îi vibrează în auz şi în simţuri, de un dramatism pe care anumite accente îl dau unor anumite cuvinte, de sonorităţi, de ritmuri, de o atmosferă cu care el coexistă pe toată perioada repetiţiilor. Este un devorator. Se încarcă de tot ce este în jur, banalul se dă de trei ori peste cap şi străluceşte în sensuri incredibile, imaginile îl urmăresc cu tot ce au ele rudimentar sau, dimpotrivă, extrem de sofisticat. El compune cinematografic. Iraţionalul halucinaţiilor este dublat, o vreme, de o ordine cumva ilogică a scenelor pe care le repetă. Nu respectă neapărat cronologia succesiunilor din text. Există o sintaxă a imaginii, a vizualului care se defineşte plecînd de la cuvînt, de la inspiraţia muzelor, de la şoaptele demonilor, de la ispitele simţurilor, de la alcătuirea fragmentelor, mai întîi, disparate. Aparent, fără legătură imediată unele cu altele. Nălucirile pătrund în fiecare artist şi abia după aceea începe munca istovitoare de a le ordona, raţional. Silviu Purcărete are o voluptate în a se lăsa chemat de părţile fierbinţi ale unui text, de multe ori ocolite sau tratate superficial, în aceeaşi manieră. Cercetează, pur şi simplu, prin fiecare exerciţiu, acele pasaje excitante, virgine, misterioase în care se găseşte cheia unei interpretări neaşteptate. Cheia universului unui spectacol, spune Purcărete, stă în forţa cu care cuvîntul ţi se dăruieşte. El naşte imaginile din text şi din tine însuţi.
Experienţele lui depăşesc cetatea. Oraşul ştie, pe-nserat, să primească visul lui Purcărete. Am simţit asta acum, din nou, după ce am văzut la Cluj, Amphitrion şi la Bucureşti, Gertrude. Mi-am permis să rătăcesc prin melancolii care aduc la suprafaţă exerciţiul meu de admiraţie. De uluială continuă faţă de curiozitatea neostenită pe care Silviu Purcărete o are faţă de lume, de artişti, de muzică, de fanta de lumină pe care Luna o proiectează, uneori, pe pămînt. Atracţie magică. Am plecat într-o noapte, amîndoi, după o repetiţie, mergînd pe dîra de lumină. Eu aveam un baston în mînă şi Laudate a lui Mozart în cap. Eram singuri în mijlocul oraşului. În mijlocul universului. În centrul visului. Două siluete pe drumul Lunii, păşind uşor, ca să nu tulbure liniştea oraşului.