În 2006, Editura Humanitas a lansat seria de autor Matei Călinescu (1934-2009), care intenționează să redea în totalitate opera unuia dintre cei mai importanți critici literari români postbelici. Din acest proiect ambițios au văzut deja lumina tiparului mai multe volume din jurnalele scriitorului, dar și câteva din cărțile sale majore din sfera criticii și a teoriei literare, precum Conceptul modern de poezie: De la romantism la avangardă, A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, Eugène Ionesco: Teme identitare și existențiale. Seria Matei Călinescu s-a îm bogățit recent prin (re)publicarea unei noi lucrări de referință, studiul intitulat Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecții. Deși a părăsit țara încă în 1973, reputatul comparatist și-a pus puternic amprenta asupra criticii literare românești, atât prin cărțile publicate înainte de plecarea în exil, cât mai ales prin lucrările tipărite după întoarcerea lui în țară, după 1989.
Prima ediție a studiului Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade a apărut cu mai bine de două decenii în urmă la Editura Polirom. Spre deosebire de versiunile anterioare, noua ediție ține cont de dorințele testamentare ale autorului, exprimate în Un altfel de jurnal: Ieșirea din timp (2016). Drept consecință, pe lângă Addenda și Anexele la ediția a doua din 2002, recentul volum aduce în plus Anexele la ediția a treia. Acestea conțin studiul Corespondența Eliade-Culianu (prefața volumului Dialoguri întrerupte: Corespondență Mircea Eliade – Ioan Petru-Culianu, din 2004) și articolul intitulat Recitind „Jurnalul portughez“, publicat în „Observatorul cultural“ în 2006.
Nucleul de bază al lucrării conține șaisprezece eseuri de dimensiuni inegale, legate între ele prin faptul că sunt consacrate celor două mari personalități ale culturii române. Matei Călinescu recunoaște că a elaborat o scriere compozită, „în care reminiscența se împletește cu analiza textuală și anecdota ia forma ipotezei hermeneutice, într-o meditație în ultimă instanță autobiografică, întreruptă de prea multe note de subsol“. În prefața lucrării, criticul insistă pe noțiunea de eseu, adică de încercare, ce se materializează prin intermediul scrisului și re-scrisului, precum și al lecturilor și re-lecturilor repetate.
Studiul care deschide seria investigațiilor se intitulează Sub semnul fantasticului. Titlul se dovedește emblematic, deoarece relevă faptul că afinitățile de ordin spiritual dintre Matei Călinescu și Ioan Petru Culianu s-au stabilit, cu predilecție, sub pecetea fantasticului. Afișând o sinceritate netrucată, eseistul recunoaște că nu a fost un prieten apropiat al autorului Pergamentului diafan, dar, uneori, a avut discuții substanțiale cu acesta, discuții pe teme literare, filosofice, istorice, focalizate mai ales pe personalitatea lui Mircea Eliade. Pornind de la dezbaterile în care încercau să decripteze taina autorului Nopții de Sânziene, lui Matei Călinescu îi vine greu să separe amintirile despre Culianu de cele despre Eliade. Eseistul schițează portretul spiritual al autorului romanului Hesperus, despre care afirmă că a fost un spirit enciclopedic, o minte încăpătoare, în măsură să controleze o masă de cunoștințe precise, un „monstru sacru“ al erudiției. Dintre celelalte calități ale cercetătorului, Matei Călinescu relevă modestia generoasă, deschiderea intelectuală cu adevărat ecumenică, pasiunea pentru discuțiile de idei. Acest concis medalion inițial va fi amplificat pe parcursul celorlalte eseuri ale cărții, relevând noi calități ale tânărului savant. Îndeosebi studiul intitulat Discipolul cu „focul sacru“ se transformă într-un interesant portret dedicat autorului Gnozelor dualiste ale Occidentului.
Matei Călinescu reconstituie anii de ucenicie ai lui Ioan Petru Culianu, care s-a format împotriva ideologiei oficiale comuniste și care și-a ales, încă din anii de liceu, un maestru spiritual pe măsura energiilor sale intelectuale. Meditațiile despre cei doi savanți, maestru și discipol, se împletesc pe parcursul investigațiilor, Matei Călinescu neputând vorbi despre fostul său student de la București fără să revină obsesiv și asupra figurii lui Mircea Eliade. Exegetul nu evită nici aspectele controversate din trecutul autorului Nopții de Sânziene, dar totul este dezbătut în mod obiectiv, fără patimă, cu argumentele oferite de texte.
Pe lângă profunzimea ideilor, ceea ce surprinde în mod plăcut la Matei Călinescu este calitatea informației. Eseistul cunoaște tot ce s-a publicat important în țară despre cei doi autori și a avut la îndemână și bogata bibliografie existentă în străinătate. Criticul vorbește despre fascinația exercitată asupra lui de nuvelele fantastice ale lui Mircea Eliade, care, la fiecare nouă lectură, îi provocau „perplexități hermeneutice“, dar și „dezamăgiri estetice“, datorită unor stângăcii de construcție și unei anumite inconsistențe psihologice a personajelor. Culianu este cel care îi atrage atenția asupra „ambiguităților subtile și riguros indecidabile din proza lui Eliade“. Coincidența calendaristică dintre noaptea mitică de Sânziene la români (24 iunie) și noaptea istorică în care a fost înființată Legiunea Arhanghelului Mihail (24 iunie 1927, ora 10 seara) devine pretextul unor subtile investigații consacrate celebrului roman al lui Mircea Eliade. Aceste observații le completează pe cele existente în Addenda cărții, unde se găsește și un pertinent comentariu consacrat romanului Noaptea de Sânziene. Matei Călinescu explică semnificațiile nopții de Sânziene, dar atrage atenția asupra faptului că Eliade a fost fascinat și de mitul solstițiului de iarnă. Dacă vara stă sub semnul lui Eros, în schimb iarna se găsește sub pecetea lui Thanatos.
Tema exilului și a condiției exilatului apare frecvent în operele scriitorilor români din diaspora. Ea revine în mod obsedant și în creația lui Mircea Eliade, propunând o „grilă de lectură“ din perspectiva căreia Matei Călinescu încearcă să îl înțeleagă atât pe om, cât și pe scriitor. Discuțiile purtate pe tema desțărării de către istoricul religiilor și de profesorul de literatură comparată l-au ajutat pe acesta din urmă să depășească numeroase momente de criză interioară. Atitudinea marelui savant în problema exilului este rezumată într-un pasaj-cheie din Jurnal. Însemnarea este datată 1 ianuarie 1960 și este reprodusă de către eseist, devenind pretextul unor ample și pertinente comentarii. Imaginea exilatului ca un Ulise rătăcind spre misterioasa Insulă Itaca a stimulat imaginația criticului și l-a determinat să vadă pribegia sub semnul reveriei, ca o probă inițiatică sau ca o formă de cunoaștere complementară. O asemenea concepție îl determină pe Matei Călinescu să îl citească pe Mircea Eliade într-o nouă cheie și să îl considere un „bun profesor de exil“. Afirmația lui Eliade că „salvarea e în povești“ și poveștile nu se spun așa cum o face Joyce în romanul Ulysses devine pentru Matei Călinescu un bun pretext pentru a circumscrie viziunea despre literatură a prozatorului. Spre deosebire de ficțiunile ironice și experimentale impuse de „noul roman“ francez, Eliade credea în magia narațiunii, a basmului și a mitului. La fel ca în poveștile Șeherezadei sau în cele ale supraviețuitorilor Gulagului comunist, relatarea dobândește în opera scriitorului o importantă funcție soteriologică, ducând la remitizarea lumii, la revelarea sacrului camuflat în profan. În ceea ce privește condiția exilatului, între cele două modele întruchipate de Dante și de Ovidiu, Eliade recomanda asumarea modelului dantesc, adică preferința pentru ambițioasele construcții monumentale în locul lamentațiilor zadarnice.
Extrem de ingenioase sunt eseurile care vizează câteva din textele reprezentative ale autorului Șarpelui. Astfel, cele trei studii consacrate narațiunii Nouăsprezece trandafiri (Nouăsprezece trandafiri: o lectură profundă, Text și (auto)biografie, Pornind de la „mesajul atât de abil camuflat“) se numără printre cele mai subtile comentarii scrise la noi pe această temă. Criticul reconstituie istoria decriptării acestui text dublu codat și cu un mesaj „abil camuflat“. Mai mult, el recunoaște faptul că, la o primă lectură a manuscrisului, nu a reușit să identifice toate semnele și indiciile presărate în text și n-a putut surprinde ghicitoarea discret provocatoare lansată de către prozator. Exegetul a fost fascinat, de la bun început, de calitatea de basm alegoric a acestei povestiri. Cercetătorul subtil are onestitatea să își recunoască limitele și atrage atenția asupra evoluției opiniilor sale în timp. El este de părere că toată proza fantastică de după război a lui Mircea Eliade se găsește sub semnul irealului bachelardian, al reveriei, al imaginației visătoare. Criticul este de părere că scriitorul elaborează în narațiunea Nouăsprezece trandafiri o teorie a salvării omenirii prin spectacol.
Tot Ioan Petru Culianu îi sugerează lui Matei Călinescu o posibilă cheie de lectură alegoric-istorică și în cazul povestirii Un om mare, prin lansarea ipotezei identității dintre Cucoaneș și Corneliu Codreanu, fostul conducător al Legiunii. Discuțiile despre cunoscuta relatare se transformă, însă, și într-un pretext pentru a releva crezul artistic al lui Mircea Eliade. În opinia lui Matei Călinescu, poetica eliadiană „cultivă secretul ca pe-o artă a ascunderii care dezvăluie și a dezvăluirii care ascunde“. Arta este concepută de către prozator în sensul de „meșteșug, de tehnică, de practică artizanală“. Eseistul dezvăluie faptul că tehnica lui Eliade din povestirile fantastice seamănă cu tehnica desenatorilor de anamorfoze sau a pictorilor lucrând în trompe-l’oeil. Nu întâmplător, interesul literar al narațiunii Un om mare este văzut în ambiguitatea abil construită a textului.
Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade este o carte fascinantă, care reconstituie portretele spirituale ale celor doi savanți români, care au reușit să cucerească Occidentul.