Autor prolific, François Kersaudy e și un foarte bun povestitor, capabil să ne facă să credem că relatează lucruri despre care nimeni nu a auzit până acum. Iată de ce titlul noii sale cărți: Zece fețe ascunse ale comunismului (Perrin, 2023) este în parte inexact. Acele aspecte ascunse sunt, de fapt, știute, numai că unele s-au uitat, iar altele, considerate „incomode“, sunt evitate de către istorici. Autorul se bazează pe o amplă documentare și are despre comunism o opinie tranșantă, subliniind în prefață că e uimitor că o ideologie atât de toxică a putut suscita atâtea adeziuni fanatice. Cele zece aspecte examinate se succed într-o ordine cronologică. Este mai întâi lovitura pe care a dat-o Stalin (om cu experiență în ce privește actele banditești) punând mâna pe aurul Băncii Naționale Spaniole, 500 de tone pe care guvernul sovietic are generozitatea să le ia în custodie pe durata războiului civil. Spaniolii nu vor mai vedea aurul, așa cum nici românii nu vor mai vedea tezaurul. Iar în ce privește situația din tabăra revoluționarilor spanioli, e halucinant să constați câte crime comit grupările rivale, sub directa oblăduire a consilierilor sovietici. Aflăm amănunte senzaționale despre Dolores Ibarruri: fostă vânzătoare de sardele, practic analfabetă, „la Pasionaria“ a avut o viață erotică tumultuoasă, trăind în lux cu amantul ei, în timp ce soțul îi moare de foame într-o uzină rusească, iar fiul e ucis la Stalingrad. Un capitol care îl interesează în mai mică măsură pe cititorul român este cel consacrat cărților „fake“ despre Uniunea Sovietică: false memorii, pretinse autobiografii, interviuri imaginare, studii lipsite de orice rigoare științifică etc. Titlurile pe care le citează Kersaudy nu par să fi circulat, în marea lor majoritate, la noi. Cantitativ, însă, „bibliografia“ mincinoasă este impresionantă. Paginile cele mai pasionante din carte sunt cele despre generalul Andrei Vlasov. Militar de vocație, cu calități excepționale, Vlasov s-a impus ca un organizator și ca un strateg de prim rang. Lucid, își dă seama că degringolada armatei sovietice din prima parte a războiului se datorează în mare măsură amatorismului lui Stalin. Treptat, devine conștient și de abuzurile grave pe care le comite regimul comunist. Ajuns prizonier la nemți, Vlasov are ideea constituirii unei armate formate din soldații ruși prizonieri și din toți cei care împărtășesc sentimentele anticomuniste. Are și un program politic, își propune desființarea colhozurilor și restituirea pământurilor, organizarea de alegeri libere etc. Din păcate, mai-marii din tabăra nemților îl privesc cu neîncredere și nu îi acordă sprijinul solicitat. După complicate peripeții, armata pe care o pusese pe roate Vlasov se destramă, generalul nu este (bineînțeles) protejat de americani, rușii îl fac prizonier, îl duc la Moscova și, ulterior, vor organiza un proces fulger și îl vor executa. Vlasov nu s-a considerat niciun moment trădător: el voia să lupte nu împotriva patriei sale, ci împotriva unui dictator sângeros, care avea pe conștiință milioane de victime. Cazul generalului Vlasov este în cel mai înalt grad impresionant, o tragedie cumplită dublată de o nedreptate istorică. Relațiile dintre Stalin și Tito ne-au interesat pe noi mai ales pentru atitudinea de frondă a liderului iugoslav și pentru propaganda deșănțată cu care a răspuns Kremlinul, secondat de „partidele frățești“, înfierându-l pe „călăul Tito“, „slugă a imperialiștilor americani“. S-a uitat însă, în caz că s-a știut la momentul respectiv, că după terminarea războiului Tito a fost cel mai stalinist aliat al sovieticilor, „implementând“ cu zel colectivizarea, naționalizarea etc. Împingând țara către catastrofă economică, Tito își dă seama că singura șansă de salvare este apropierea de Occident. Câțiva ani mai târziu, reconcilierea cu Moscova îi consolidează statutul de lider al țărilor nealiniate, el rămânând de fapt un dictator comunist ce ascunsese sub preș toate problemele reale ale Iugoslavei, probleme care au explodat după 1990 cu consecințele știute. N-aveam cum să ne așteptăm la revelații în ce privește criza rachetelor din octombrie 1962. Lumea s-a aflat atunci la un pas de război, rușii au fost umiliți și au trebuit să-și retragă rachetele din Cuba. Kersaudy reconstituie minuțios evenimentele și are ideea inteligentă de a reproduce documente din arhivele americane, grație cărora luăm cunoștință de discuțiile, nu o dată înfierbântate, ce au avut loc la cel mai înalt nivel.
Foarte utilă este reamintirea controverselor pe care le-a stârnit în 1997 apariția Cărții negre a comunismului. Stéphane Courtois a fost atunci ținta unor atacuri murdare, stânga franceză a încercat să minimalizeze efectul de șoc al cărții, premierul socialist Lionel Jospin declara că este mândru că are miniștri comuniști în guvern. Punctul care stârnește cele mai virulente reacții este punerea pe același plan a comunismului și a nazismului. În emisiunea pe care Bernard Pivot o consacră cărții, unul dintre invitați, bătrânul nomenklaturist comunist Roland Leroy, face această aiuritoare afirmație: „La originea nazismului, se află ura față de oameni. La originea comunismului, se află dragostea față de oameni!“ Ceea ce ce l-a făcut pe Pivot să se mire, cu prefăcută inocență, și să întrebe cum se face că atâta iubire pentru oameni a produs de fiecare dată crime în masă. „Cine ești tu, Che Guevara?“ este titlul capitolului care demolează mitul marelui „Che“, „omul cel mai complet al epocii noastre“, cum îl considera pe vremuri Jean-Paul Sartre, „o icoană militantă și romantică“, cum îl caracterizează astăzi primărița socialistă a Parisului, Anne Hidalgo. Dar vai, realitatea este mult diferită. Kersaudy îl urmărește pe Guevara încă din adolescență și ne pune în față un individ care se complace în minciună și care își construiește o reputație nemeritată. Nici măcar studii de medicină ca lumea nu avea, deși pretindea că e medic, dar acesta e un fapt minor. Și-a câștigat aura de revoluționar prin cinism și cruzime. E scandalos, insistă Kersaudy, că acest asasin fără scrupule a devenit idolul unei părți a tineretului de astăzi. E unul din meritele cărții, acela de a arăta astfel de personaje în toată abjecția lor.