Sunt poeți, mulți, care recuperează memoria, care trăiesc într-un „trecut continuu“, al căror imaginativ se bazează pe ceea ce decantează re-amintirea într-un proces antitetic, de cele mai multe ori, ceea ce Harold Bloom numea „împlinire și antiteză“, folosind termenul de „tessera“. Aici se situează și poezia semnată de Doina Adriana Nicolăiță, din volumul cel mai recent, Mâna nevăzută, o reiterare a unei realități paralele, trăită sau presimțită cândva, dar care însoțește ființa care își învinge astfel teama de singurătate, teama de sine: „Nu e nici înainte nici după/ mereu surprins în toiul trăirii/ doar o clipă în care mă oglindesc/ și ea se oglindește în mine/ într-o îmbrățișare de siameze cu sufletul dilatat expandat/ în belșug de lumini infuzate/ în subatomi și în ciorchinii neuronilor/ din povestea creației/ spre care privesc/ înscriind tăblițele noilor coduri“ (În toiul trăirii). Există o instanță divinitorie care veghează ca planurile să se întrepătrundă, sterilitatea emoțională a ființei este transferată într-un plan mai înalt, ca o justificare a căutării și, mai ales, a negăsirii: „Trăiesc în libertatea Ta,/ pe a mea nu prea o duc/ nu știu cât se întinde și cât cedează trecerea/ precum bretelele din strânsura costumului de clovn/ în care ești liber să cazi dacă nu te țin curelele/ ca niște gratii te țin de scena/ pe care îi faci pe alții să râdă/ în timp ce tu îți plângi limitele/ și aștepți copilul din tine/ să evadeze prin propria spărtură/ în largul cel mare/ în căutarea liberului arbitru“ (În largul cel mare).
Lumea este o piață imensă în care omul este expus, evaluat, disputat, vândut chiar într-un târg în care de obicei pierde. Emoțiile par să nu mai aibă niciun preț, alienarea vizează și cele mai intime acte ființiale, trăirea sub tirania propriei observații despodobește clipa de ceea ce are mai frumos, de mister: „Am scos așteptările la vânzare, le dau pe nimic,/ scot la licitație și constrângerile,/ nu mai e nevoie de ele,/ corsetele s-au demodat demult/ și perucile și trena și jobenul tău/ din care astăzi n-ai mai scos pana/ porumbiței să scrii ultimul vers al revederii,/ licitez tot, mai ales buna dispoziție,/ masca potrivită atât de bine/ să o porți în buzunarele inimii,/ vând și cel mai frumos gând,/ tot pe nimic, poate revine să-l croșetez într-o cordeluță pe frunte,/ dau pe nimic și o clipă în doi/ să se resusciteze și să devină una întreită, înmiită,/ aducând înapoi tot ce nu se poate/ cumpăra și vinde“ (De vânzare).
Eliberarea de clișeele verbale, care migrează de la poet la poet, poate scoate „din serie“ un autor sau altul. Lucrul este valabil și la Doina Adriana Nicolăiță: „lacrimile cântă odă bucuriei/ în urechi surde,/ lucrurile încep să se nască/ în întunericul dinaintea luminii“; sau „Sub tăceri înoată scafandrii interiori/ până la trecerea/ în lumea de dincolo“ etc. Curajul în poezie, în artă, în general, este ieșirea din contingent, într-o confruntare pe viață și pe moarte cu marea poezie a lumii, confruntare în care cultura poetică este esențială, sânge al oricărui parcurs care mizează, într-un final, pe o ipotetică luminiță la capătul unui tunel săpat în piatră cu o aripă de libelulă. Revenind la poezia semnată de Doina Adriana Nicolăiță, de remarcat este și caracterul jurnalier al poeziei sale, cu notații care surprind „contrapunctul“ din barochismul existenței, „sufletele de probă“ fiind cele care dau consistență acestui spectacol continuu care este viața, în care „drumurile nu se văd/ se rătăcesc“. Curajul de a păstra „feminitatea“ în poezie, azi când se observă o masculinizare a gesticii și a mesajelor lirice a autoarelor este, după expresia Doinei Adriana Niculăiță, „să rămîi în grație/ ca într-o opera omnia“.