Marcel Vișa se încadrează încă în categoria „tinerilor poeți“ fiind printre cei mai juni membri ai Uniunii noastre. I se potrivește și aprecierea paternă a personajului caragialian: „Tînăr, tînăr, dar copt, serios băiat“. A debutat la Cartea Românească, iar volumul său cu titlul – probabil contrariant pentru unii cititori – Dumnelike – a recoltat frumoase aprecieri critice, distincții și nominalizări. Și volumul de față poartă un titlu care îl situează într-o zonă a sintagmelor trendy, și anume Selfie.
În zilele noastre, precum se știe, like este un zeu la care se închină mulți muritori, fiind adesea „calea și adevărul“ pentru aceștia. Așa că substituirea lui Dumnezeu cu Dumnelike nu e neavenită. La fel, conceptul de selfie este compatibil cu un tip de autism informatic: fiecare își face poza și o postează (eventual după o scăldare de baptizare în Iordanul photoshop-ului) în căutarea de like-uri, fiecare își scrie poezia și și-o postează. O imensă demasificare a artei fărîmițează lumea și fiecare e suficient sieși sau unui grup de fani pentru care este influencer, adică un Dumnelike mai mic. Fiul meu, adolescent, se apropie de mine și-mi suflă conspirativ un număr, de pildă 430. Eu înțeleg codul: e numărul de like-uri pe care l-a primit cea mai recentă intervenție a sa pe rețeaua reedit. Unde toate discuțiile au loc în limba engleză, normal.
Iată că veacul nostru a impus o lingua-franca pe care toți o stăpînim la un nivel, fie și modest, dar care va ceda locul ideogramelor (emoticoanelor). Oricum, cuvinte și expresii standard au un curs generalizat. Oricine știe ce înseamnă like, selfie (pet)shop, market, cool, remake etc., precum și ce semnificație au abrevieri ca omg (dar și plm, la o adică). Aștept cu emoție primul poem scris exclusiv cu emoticoane.
Ei bine, spre deosebire de așteptări și spre onoarea sa, Marcel Vișa nu urmează, în conținutul volumului, trendul anunțat de titlu. Poemele sînt cît se poate de „normale“, într-o limbă românească fluentă și exprimînd emoții pe care le-aș califica drept „retro“. Desigur, biografia poetului și încă una de mare intimitate este expusă cu oarecare cruzime în texte, de unde titlul poate fi citit în cheie autoironică. Selfie-ul lui Marcel Vișa este unul neretușat și îl exprimă pe autorul pozei în dublă ipostază de subiect al fotografiei și realizator al ei.
În textul de pe coperta patru, Aurel Pantea remarcă faptul că „prizele la cotidian nu sînt singurele resurse“ ale acestei lirici, după cum combinația de confesiune și sarcasm ar fi metoda de developare a identității poetului. Aceste observații sînt de domeniul evidenței, ca și „lirismul genuin“ pe care-l numește Constantin Abăluță într-o recomandare de pe aceeași copertă.
Uneori, Marcel Vișa pare a se lăsă ușor sedus de păcatele actualității: „Dimineață chill,/ bussinesul perimat/și Ludovico Einaudi în căști“. Iar titlul poemului este tot din recuzita englezei noastre de toată ziua: Remake. El se redresează după acest început care mimează o blazare contemporană cool. „Mîngîi cameleonul și taci,/ străbați orașul, eviți mediul ostil/ cu praf și nori de joasă altitudine“. Ne dăm seama: prima strofă a fost doar o ironie la adresa sieși, „rezident într-o societate 90/60/90“, un ins aflat „departe de perfecțiune“, dar care simte „repulsie față de norme“ și „reculul unei vieți anterioare“, cea prezentă fiind doar „remake-ul perfect“ al celei trăite mai demult.
E un lucru bun acela că poetul nu se cruță pe sine și nici nu este indulgent cu cititorii, cărora nu le arată chipul convențional al unui tînăr radios care rătăcește prin lumi eterice. Dimpotrivă, el călătorește la Băicoi (Băicoi City, îl ia peste picior poetul, care sigur a aflat că mai nou i se zice „Măi, tovarășe“) unde așteaptă trenul de Sinaia și unde „cîinii latră pe linia ferată“, un fel de „O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil“ a lui Geo Bogza, mult mai concentrată, plus detaliul că „trenul e condus de Isus“, deși mai înainte aflăm că „mecanicul beat înjură stăpînii“.
Marcel Vișa dozează corect duioșia și cruzimea, amestecă eficient sila de sine și lume cu o irepresibilă compasiune pentru soarta amîndurora într-o poezie care nu duce la lipsă de vivacitate, nici de melancolie. Nu numai Universul, ci și persoana poetului sînt criticabile și comprehensibile. Un Selfie, de calitate îl arată pe autor așa cum este. Și ca dînsul sîntem noi, poezia lui este foarte predispusă la identificarea cititorului cu cel care o scrie. La patruzeci de ani, Marcel Vișa este doar la al doilea volum, o dovadă de rezervă și responsabilitate. Iar această carte este una, fără îndoială, reușită.
Da-i-ar Dumnezeu un like pentru Selfie-ul postat la Cartea Românească!