Promiteam în Editorialul precedent că voi vorbi despre ce ne așteaptă, din nefericire, pe noi toți, ca urmare a opțiunilor catastrofale pe care le adoptă sub ochii noștri prima generație din România postcomunistă, pe cale de a rata imensa ocazie de a gândi liber și de a se comporta democratic pe care i-au oferit-o evenimentele din 1989.
Competența mea se limitează la fenomenul literar. Mă refer, așadar, acum și aici, la concepția culturală, care s-a înstăpânit pe mințile unora dintre contemporanii noștri mai tineri, cu efecte nocive în toate domeniile: literatură, artă, școală, media, rețele de socializare. Atrăgeam atenția asupra legăturii, de obicei neluată în seamă, dintre modul de abatere brutală a literaturii de la rostul ei fundamental de către political correctness, în deceniul din urmă, și concepția culturală a lui Andrei Jdanov, din anii 1940-1950, apreciată de Stalin, aflată în vigoare în toate țările comuniste. Există o asemănătoare izbitoare între woke, cancel culture și political correctness, tripleți univitelini, și proletcultismul jdanovist. Deși cele două fenomene sunt despărțite prin șase decenii, ele provin din același pântec ideologic: toate supun literatura unui dogmatism care nu ține seamă de specificul ei. Mai exact, pretind literaturii, filmului, artei, în general, să respecte necondiționat anumite criterii prestabilite și fără nicio legătură cu esența creației. Rezultatul tot mai evident este că marea cultură se află într-o primejdie de moarte, pe cale de a fi înghițită de divertisment, de kitsch, de formele de consum, cu alte cuvinte, de subcultura generală pe gustul needucat (și tot mai needucabil) al publicului larg.
Să încep cu câteva exemple de cenzură proletcultistă, bazată pe criterii ideologice, despre care generația 2000 nu pare să aibă nici cea mai mică idee. Marin Preda a publicat în revista „Viața Românească“ ample fragmente din romanul Moromeții, înainte de editarea lui în volum. Obligația scriitorului era să prezinte lumea satului în așa-zisa ei integralitate socială, conform ideologiei comuniste, cu țărani săraci, mijlocași și chiaburi. Unii, personaje pozitive, orientate spre viitor, alții, personaje negative, îndatorate trecutului. Ov.S. Crohmălniceanu i-a sugerat autorului să lase deoparte, la publicarea în revistă, capitolul despre Țugurlan, săracul satului, deși capitolul era deja scris. Cum era de așteptat, Cenzura i-a solicitat autorului să completeze plaja socială obligatorie. Ceea ce Preda a făcut: a introdus capitolul cu pricina, când a publicat romanul în volum. Eugen Barbu, care n-a avut un sfetnic la fel de priceput, și-a văzut romanul Groapa interzis, pentru „naturalism“ vulgar și, totodată, pentru a nu fi făcut un loc clasei muncitoare. În ediția a doua din 1963, a introdus ascultător câteva pagini referitoare la grevele de la Grivița. Numai așa Cenzura considera că romanele erau corecte ideologic. Un caz similar a avut loc cu filmele lui Eisenstein din timpul stalinismului. Pe baza ideilor lui Jdanov, filmele marelui regizor au fost difuzate sau interzise, după cum corespundeau sau opiniei lui Jdanov, pe care Stalin îl ținea la loc de cinste. Filmele au fost modificate până în cele mai mici amănunte. Când Stalin nu s-a mai putut identifica în Ivan cel Groaznic, personaj de care se credea reprezentat simbolic, pentru că țarul cu pricina apărea în a doua parte a filmului lui Eisenstein ca un homosexual, criminal și poligam, Cenzura a interzis filmul, a cărui parte finală n-a mai fost turnată.
Nu mult deosebită de cenzura ideologică de tip proletcultist regăsim astăzi în political correctness. Același mod de prohibire a operelor, contemporane sau clasice, care nu se conformează unor standarde politice și morale instituite arbitrar de political correctness, ceea ce conduce la modificări de titluri, de conținuturi, de personaje. În SUA, s-a ajuns la excese foarte asemănătoare cu cele ale proletcultismului în fostele țări comuniste. Lumea culturală franceză, mai circumspectă, a evitat exagerările, ba chiar le-a respins deseori. Cel puțin la nivel editorial, pentru că în universități s-au petrecut lucruri foarte asemănătoare cu cele din SUA. Nu cunosc la fel de bine situația din alte țări europene, dar, din câte am citit, exemplele de political correctness nu lipsesc de nicăieri. În Anglia, de exemplu, executorul testamentar al Agathei Christie, un nepot, dacă nu greșesc, a fost de acord ca titlul celebrului roman Zece negri mititei să fie schimbat conform corectitudinii politice. Mai rău: cuvinte precum negru, piele roșie, sclav, care vădesc, chipurile, o mentalitate colonialistă, sunt eliminate din romane, ca și imaginile din filme considerate neconforme. Cleopatra este jucată într-un film de o negresă. (Egiptenii au protestat spunând că frumoasa regină era albă-albă, în plus, grecoaică de origine.) Diferența este că, dacă proletcultismul era eclusivist pe criterii sociale, political correctess este pe criterii etnice, de rasă sau de sex (pardon, de gen), în avantajul minorităților de orice fel.
Ce înseamnă, în fond, toate acestea? Înseamnă, la un nivel superficial, că referința nu mai este modul de gândire sau de comportament al epocii, al lumii, de care aparțin operele, ci la un mod pe care noii lideri de opinie îl consideră singurul acceptabil. Caracterul nociv ideologic al corectitudinii politice constă în faptul că, aidoma ideologiilor dintotdeauna, și aceasta proclamă un adevăr unic și indiscutabil. În fond, e vorba despre un absolutism la fel de periculos pentru societate sau pentru individul uman.
O remarcă interesantă a făcut Adrian Lesenciuc în comunicarea lui de la Colocviile Romanului, pe care am publicat-o în numărul trecut al R.l. Autorul compară existența în comunism a unei unice opinii oficiale cu political correctness de astăzi, promovată la fel de autoritar, dar nu de către Stat, ci de un anumit grup, deocamdată minoritar, dar îndeajuns de tenace pentru a reuși să-și impună opinia. Întrebarea este cum reușește acest lucru și de ce societatea îi încredințează o autoritate prin nimic justificată. Explicația care îmi trece prin cap este declinul intelectual și artistic al unui public consumator care nu mai este după chipul și asemănarea societății umaniste de altădată, ci croit pe măsura kitschului dominant aflat la modă, datorat, în definitiv, lipsei de spirit critic. Noile tehnologii nu încurajează creația individuală, ci pe aceea colectivă. Omul gândește tot mai puțin cu capul său. Școala nu acordă interes inițiativei personale. Privesc eu însumi cu o anumită rezervă această explicație, mai ales în condițiile următorului paradox: deși rescrierea, așa zicând, pe înțelesul noului public a numeroase opere contemporane și clasice ar fi trebuit să sporească producția de carte, căci e vorba despre un public mult mai numeros decât oricând înainte, în SUA, bunăoară, s-a constatat o penurie a producției de romane noi. În Franța, unde 80% din romane sunt traduse din engleza americană, se petrece un fenomen asemănător. Se pare că political correctness creează dificultăți agenților literari și implicit editorilor în a-i convinge pe romancieri să respecte dogmatismul devenit obligatoriu. Ceea ce nu înseamnă că unii romancieri tineri n-au marșat deja.
În legătură cu ceea ce ne așteaptă, se va ajunge oare la rescrierea operelor Antichității, literare sau filosofice, pe care arabii din Evul Mediu n-au simțit, ei, nevoia să le adapteze religiei islamice, sau la rescrierea romanelor lui Rabelais, Cervantes, Swift, Faulkner, James și a numeroși altora? Există editori care s-au conformat deja și care s-au pus pe treabă solicitând versiuni ameliorate ale unor basme străvechi, precum Albă ca zăpada sau Scufița roșie, așa că nu văd niciun motiv ca operația de, cum i se zice?, deconstruire să nu fie dusă până la capăt. Și mai grav este că există critici literari, la noi inclusiv, care nu văd enormitatea fenomenului. Ca și mulți tineri, care asediază de câțiva ani editurile cu manuscrise conforme cerințelor unei piețe cucerite de corectitudinea politică. Lovinescu știa prea bine că morala din Iliada nu este morala modernă. Dar nu căuta să-l facă pe Homer contemporanul nostru sub raport moral. Generația mea s-a bătut cu proletcultismul. Mărturisesc că nici în coșmarele mele n-am fost încercat de teama că voi retrăi bătălia după mai bine de o jumătate de secol.
Ceea ce mă îngrijorează, în plus, este că fenomenul n-a produs reacții pe măsura gravității urmărilor lui. În ce mă privește, am tot tras semnale de alarmă, mai cu seamă la adaptarea tot mai evidentă a unei părți a criticii literare românești la standardele politicii corecte. E adevărat și că, din fericire, la noi situația nu este la fel de gravă ca în Occident, ca să nu mai vorbim de SUA. Nu cunosc cazuri de profesori scoși din învățământ sau puși sub protecția poliției din cauza amenințărilor primite din partea noilor proletcultiști. În literatura recentă pentru copii, există însă unele cărți conforme. Manualele de literatură pentru gimnaziu țin cont de corectitudinea politică într-o măsură agasantă în interpretarea operelor literare ca simple instrumente de comunicare a unor valori etice sau de altă natură. În unele universități, tendința către corectitudinea politică câștigă teren an de an. Poezia care se publică în mod curent trădează o incultură literară aproape generală, tot ca urmare a marginalizării literaturii adevărate. M-am întors cu două luni în urmă de la o întâlnire cu tineri scriitori, majoritatea debutanți, organizată în fiecare septembrie de USR, și am remarcat, ca și în anii trecuți, o anumită ignoranță în materie de literatură și, totodată, rolul nefast jucat de școală și de mediul intelectual din care acești tineri provin.
Chiar dacă, după cum spuneam, nu suntem (încă!) pe marginea unei găuri negre din care, știm cu toții, nu există întoarcere, o reacție fermă e absolut necesară. Pericolul nu mai poate fi relativizat și, cu atât mai puțin, trecut cu vederea. Nu mai e cazul de negocieri, sub cuvânt că s-ar putea ca noile generații să aibă lotul lor de dreptate. Un număr întreg din „Le Figaro Magazine“ de la sfârșitul lunii mai prezintă situația din Franța și, trebuie să spun că, citind, m-am luat cu mâinile de cap. Dimensiunea imbecilității la care s-a ajuns este greu de imaginat, cu atât mai greu cu cât e vorba despre țara lui Descartes. În România, ne aflăm abia la început. Tripleții nu și-au impus decât rareori punctul de vedere, spre deosebire de proletcultiștii de pe vremuri. Corecții politic actuali și corecții ideologic de odinioară se dau în același spectacol trivial: alte măști, aceeași piesă. E vorba celebră a unui fermier englez din secolul XVI, mai puțin cunoscut, e drept, ca un nemilos stăpân de sclavi, decât ca cel mai mare dramaturg al lumii, pe numele lui, William Shakespeare? Piesele lui nu mai au ce căuta pe scenele contemporane corecte politic. Până și antisemitul Voltaire, alt candidat la excludere, un secol și jumătate mai târziu, îl găsea barbar. În teatru, nu în viață. Dar asta o știm numai noi, cei care continuăm să-l citim pe sclavagistul autor al lui Hamlet, ca pe un imens dramaturg.