În ultimele decenii, după eliberarea de constrângerile ideologice specifice perioadei de dinainte de 1989, interesul pentru reconstituirea destinului marilor familii ale elitei politice și economice ale României a fost unul constant, dovedit de apariția a numeroase lucrări dedicate temei. Volumul de față (tradus din limba franceză de Alina Pavelescu) reconstituie, grație unor scrisori, fotografii și documente personale – pe care autoarea le descoperă după decesul părintelui –, secvențe din istoria familiei Pleșia. Inițiativa apariției îi aparține unei descendente a amintitei familii, Diane Plessia, născută și crescută în Franța, fiică a lui Radu Pleșia și nepoată a lui Gheorghe Puiu Pleșia și a Floricăi Pleșia (născută Vorvoreanu) – Maica.
Autoarea poartă cititorul de-a lungul ultimelor decenii din istoria familiei, surprinzând cu sensibilitate momente din viața Cilienilor (după numele impresionantei moșii deținute de familia Pleșia, situată la o sută de kilometri sud-est de Craiova), suprapuse evoluțiilor istorice ale României, de la anii tihniți ai începutului de secol XX, marcați de căldura reuniunilor de familie, a succesiunii anotimpurilor la sat și a prosperității, până la agitata perioadă a celei de-a doua conflagrații mondiale și, mai apoi, la deceniile regimului comunist, care au marcat profund și inexorabil destinul familiei.
Întregul text se constituie, de fapt, într-un tribut al autoarei dedicat tatălui său, Radu Pleșia, ale cărui alegeri (inclusiv privind detașarea aparentă față de România) sunt înțelese într-o altă cheie, după parcurgerea corespondenței acestuia cu părinții (bunicii paterni ai autoarei) și rudele rămase în țară, în anii regimului comunist. Textul alternează secțiunile dedicate unor membri ai familiei cu cele privind contextul politic din epocă, cu evoluțiile sumbre, specifice deceniilor regimului comunist. După ascensiunea la putere a comuniștilor, familia Pleșia avea să fie percepută ca o amenințare la adresa regimului, fiind inclusă, dată fiind poziția sa în societate, în rândul ,,dușmanilor Poporului“. Or, aceasta echivala, ca și în cazul celorlalți reprezentanți ai elitei economice, politice și culturale românești interbelice, cu prigoana accelerată și aproape metodică, confiscarea averilor, teroarea exercitată prin anchete și trimiterea membrilor (în speță, capul familiei, Grigore Puiu Pleșia) în închisoare, autoexilul unor membri ai familiei, frica și lipsurile la care erau constrânși cei rămași în țară, dificultatea menținerii legăturilor de familie. Capul familiei, Grigore (Puiu) Pleșia, bunicul autoarei (moșier și filantrop, fost deputat în Parlamentul României, în anii interbelici), avea să fie arestat și condamnat sub acuzația de ,,sabotaj economic“, la 5 ani de muncă silnică. Acesta a supraviețuit regimului carceral de la Jilava, Craiova și Aiud, fiind eliberat abia la 8 iulie 1955, însă a fost împiedicat să mai muncească (și să își întrețină familia) după ieșirea din închisoare, așa încât supraviețuirea familiei a depins de sprijinul rudelor și prietenilor. Grigore și Florica Pleșia, deși erau plecați din Cilieni de multă vreme, unde nu mai aveau dreptul să se întoarcă sau să se apropie la mai mult de 50 km de fosta lor moșie, se bucurau de stima țăranilor localnici și foștilor angajați de la moșie, care au continuat să vină la București, ani de zile la rând, pentru a le aduce acestora alimente; sprijinul venit din partea acestora, inclusiv moral, precum și ajutorul (monitorizat și limitat de autoritățile regimului de la București) venit din partea fiului lor, Radu Pleșia, diplomat stabilit la Paris, încă înainte de venirea comuniștilor la putere, au alinat ultima perioadă a vieții lor. Regimul dur, vecin cu exterminarea, din penitenciarele regimului făcuse ca la momentul eliberării din închisoare, Grigore Pleșia să ajungă la doar 48 de kilograme, rămânând demn, în ciuda teribilelor încercări prin care trecuse, dornic să reia legăturile de familie, să îl vadă pe nepotul Vlad, ajuns la vârsta adolescenței, dar mai ales să își sprijine soția, ea însăși bolnavă și slăbită de boală și lipsuri.
Prima scrisoare de după eliberare, adresată fiului Radu, surprinde starea de spirit a lui Grigore Pleșia, optimismul său, nealterat de anii de carceră grea, la care fusese supus: ,,Cât de dor îmi e de voi, cu câtă nerăbdare am așteptat momentul să vă avem aproape de noi, să vorbim cu voi[…] aștept cu nerăbdare să-l văd și pe micul Vlad, …să facem planuri de călărie, vânătoare și tot ce îi va face plăcere. Îi doresc din toată inima să fie cuminte, să învețe bine, ca părinții lui, și să semene, în viața lui de adult, cu tatăl său iubit, și tot ca tine, copilul meu drag, care tot timpul le-ai adus bucurie părinților tăi, să facă și el, să-și iubească țara, așa cum o face tatăl lui și cum au făcut-o toți strămoșii lui.“ Ambii părinți aveau să își viziteze fiul la Paris, însă separat, și după ani întregi de demersuri pe lângă autoritățile comuniste de la București: mai întâi mama (bunica paternă a autoarei), în decembrie 1960, și câțiva ani mai târziu tatăl, în martie 1963. Splendidă cronică de familie, elaborată cu emoție și sensibilitate.