Distins cu premiul Un Certain Regard la Cannes, filmul lui Lise Akoka și Romane Guéret, Cei mai răi, ne proiectează deopotrivă în lumea cartierelor sărace, a unei periferii mizerabiliste franceze, – cartierul se cheamă ironic Picasso – într-o localitate de provincie, Boulogne-sur-Mer, și în universul copilăriei și adolescenței, într-un context social defavoriza(n)t. Un regizor belgian, – aluziile fin-ironice la frații Dardenne nu scapă cunoscătorilor – realizează un film despre periferie, după toate datele o dramă socială, cu un titlu provocator, Á pisser contre le vent du nord, (în română există o expresie similară, „a te pișa contra vântului“). În acest sens, își selectează principalii actori dintre copiii cartierului, pe „cei mai răi“, cum i se reproșează. „Răutatea“ se scaldă aici într-o ambiguitate profitabilă, interogația spontană pe care o produce această alegere vizează criteriul de reprezentativitate în ceea ce privește comunitatea, ai cărei membri sunt vexați de faptul că în față sunt scoase cazuri sociale și neajunsuri. Pentru băieții de cartier a fi „bad“, – vezi hit-ul lui Michael Jackson cu același titlu – este un titlu de glorie. Cei mai răi sunt totodată personalități omologate ale cartierului, au un renume. În cazul de față, puștii și puștoaicele nu au încă o reputație consolidată, cu excepția loliteenei Lily, despre care se spun verzi și uscate cum că ar fi cam salope, adică târfă.
O altă obiecție ridicată la un moment dat este legată de caracterul de reportaj al filmului, de absența artisticității, a caracterului ficțional, care decurge din înfățișarea realității așa cum este ea, din promovarea unor non-actori, marginali chiar în ochii celor din cartier. Sunt obiecții care s-au adus și filmelor de pionierat ale Noului Val Cinematografic românesc, mai ales aceea că îi punea într-o lumină proastă pe români, în cazul de față francezii din suburbii, care sunt și ei oameni, nu-i așa?. La ce bun să redai o poveste de cartier care nu are nimic spectaculos, care este topită într-un cotidian cenușiu, care nu spune nimic celor din comunitate și care, în plus, i-ar face un deserviciu prezentând-o prin ceea ce are „urât“, deficitar?
Nicio clipă nu se pune problema talentului acestor patru tineri selecționați, a expresivității lor, a propriului univers neex plorat de nimeni, pentru că nimeni nu remarcă vreo calitate în ceea ce-i privește. În contextul lumii lor, ei sunt la fel ca toți ceilalți, ba chiar mai rău, pentru că și aici există forme de stigmat, fata ușoară, frivolă, băiețelul cu mama curvă sau bolnavă psihic, orfanul etc. Cruzimea unei etihetări este încă mai acută în mediile tribale ale fratriilor, comunităților restrânse și închise. Turnarea fiecărei scene este un turnesol pentru revelarea unor forme de sensibilitate care se ascund, uneori chiar de posesorii lor. Se disting aici blondinul Ryan (Timéo Mahaut), enfant terrible, puțin sălbatic, extrem de expresiv, eclatând de o energie fabuloasă, încredințat temporar spre creștere surorii sale, adolescenta nonconformistă, maturizată prematur, Lily (Mallory Wanecque), emanând senzualitate și o grație aparte, dar și o furie latentă, Jessy (Loïc Pech), un adolescent instabil, nesigur, teribilist, care a cunoscut și detenția, retractil-timida Maylis (Mélina Vanderplancke) pe care ceea ce se petrece pe platoul de filmare, tensiunea și confuzia, o determină să se retragă în carapacea sa.
Scena de dragoste fizică între Jessy și Lily îl găsește nepregătit pe adolescentul care joacă rolul masculului stăpân pe sine, straight, căci e o rușine in the hood să fii pe invers. În ciuda pregătirii psihologice pe care o asigură cu tact regizorul, povestindu-le celor doi prima lui poveste de dragoste, Jessy se fâstâcește, intimitatea supravegheată îi creează trac, siguranța afișată agresiv se dizolvă numaidecât. Nu știm cât de departe merge regizorul cu această scenă, din ceea ce se filmează reținem un sărut între cei doi tineri îmbrățișați, acoperiți de o cuvertură, dar care este prea mult pentru Jessy. El are nevoie de o validare în cadrul micii sale comunități de băieți de cartier, de solidaritatea bandei, de resentimentul lor pentru ceea ce este străin de stilul lor de viață. Pe când Lily este mai degrabă o lupoaică singuratică, reactivă și potențial agresivă, purtându-și senzualitatea cu un fel de trufie tinerească, în timp ce introvertita Maylin, puțin emo, ascunde o homosexualitate încă rușinată și nesigură. Toți cei patru au propriile vulnerabilități, iar regizorul pășește pe acest teren nesigur pentru a obține cel mai bun răspuns în fața camerei, sunetul clar și cristalin al autenticității. Protector și manipulativ, sensibil și ferm, Gabriel (Johan Heldenbergh) este interesat de ceea ce camera reține, de efectul scontat, de puterea emoției pure, de acest frust al vieții captate la sursă. Având de turnat o scenă de violență între copii, avându-l în centru pe Ryan, nemulțumit de felul în care copiii se angajează în conflict cu replicile din scenariu, renunță la ele și-i provoacă să se exprime cu cuvintele lor, în limbajul de cartier. Iar focul se aprinde cu injurii care merg direct la țintă, care umilesc cu adevărat, scena degenerând într-o încăierare autentică, în care la suprafață ies toți demonii și traumele unor copilării fragilizate. Chestiunea deontologiei profesionale intră aici în discuție: până unde poate merge un artist, regizor în cazul de față, producând fără doar și poate suferință, manipulând inocența, pentru a obține un efect artistic, neîndoielnic puternic, neîndoielnic înalt estetic? Cei aflați în platou sunt bulversați de scenă, cu siguranță unii ar dori să o oprească, însă regizorul merge până la capăt în psihodrama pe care a inițiat-o, până la climax, riscând să-și înstrăineze, să-și blocheze emoțional actorul. Ryan reușește să depășească momentul, să-și regăsească bucuria de a „juca“. Ca și Lily, el se descoperă pe sine, începe să se înțeleagă ieșind din propria piele, jucându-se pe sine. Chestiunea realismului în cinema este la ea acasă cu filmul lui Lise Akoka și Romane Guéret, felia de viață pe care vrea să o ofere este însă departe de „reportajul“ detașat, pentru că oferă din start un mise en abyme, o reflecție despre ceea ce este „realul“ și cum se obține el în cinema. În mod evident, regizoarele înnoadă cu o tradiție consistentă pentru care un reper cult este Noaptea americană a lui François Truffaut, oferind însă propria lor versiune de o mare sensibilitate.