În Fiicele Ialtei. Familiile Churchill, Roosevelt și Harriman: O poveste de dragoste și război (apărută în traducere românească la Editura Trei), tânăra și spectaculoasă scriitoare din Chicago, pasionată de istorie, Catherine Grace Katz, spune povestea aproape necunoscută a trei tinere fermecătoare și inteligente care și-au însoțit faimoșii lor tați (Winston Churchill, Franklin Delano Roosevelt și Averell Harriman) la Conferința de la Ialta din februarie 1945, și a impactului decisiv pe care Conferința l-a avut în ultimele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial. În interviul exclusiv pentru România literar\, Catherine Grace Katz detaliază contextul în care a realizat acest proiect editorial și sensul acestuia
Prima mea întrebare este una foarte simplă. Cine sunt „fiicele Ialtei“ și de ce au ajuns acestea la Ialta tocmai într-un moment de răscruce pentru istoria modernă?
Fiicele Ialtei sunt trei dintre fiicele liderilor Aliați care și-au reprezentat țările la Conferința de la Ialta din februarie 1945. Prima este Sarah Churchill, fiica de 30 de ani a premierului Winston Churchill. Făcea parte din divizia pentru femei a Forțelor Aeriene Regale. Pe lângă faptul că a fost adjutantul tatălui ei, îi era și confidentă și sprijin de nădejde. Erau deosebit de apropiați, iar tatăl simțea că se poate încrede în ea pentru orice ar avea nevoie să-i împărtășească, aveau așadar o relație profesională excelentă. Fiica îl însoțise la Con fe rința de la Teheran cu un an înainte. Înțelegea foarte bine mizele militare; era obișnuită cu acest mediu al diplomației, fiindu-i permanent aproape tatălui ei.
Următoarea este Kathleen Harriman, în vârstă de 27 de ani, fiica ambasadorului SUA în Uniunea Sovietică, Averell Harriman. Începuse să lucreze împreună cu tatăl ei în timpul războiului, pe când el era trimis special pe lângă guvernul britanic din partea lui Franklin Roosevelt. Și-a ajutat tatăl lucrând ca jurnalistă la Londra (era reporter de război), apoi, în 1943, când tatăl a devenit ambasador în Uniunea Sovietică, s-a deplasat împreună cu el la Moscova, a învățat să vorbească rusă; traducea pentru el în circumstanțe de socializare; era mâna dreaptă a tatălui ei, un fel de asistent de ambasador, atât la Moscova, cât și la Ialta.
Cea de-a treia este Anne Roosevelt, de 38 de ani, singura fiică a lui Franklin Delano Roosevelt. Ea păstra un secret neștiut de nimeni altcineva, anume că tatăl ei era deosebit de bolnav și risca să moară în orice clipă de insuficiență cardiacă; nici măcar el nu cunoștea gravitatea propriei situații. Fiica sa avea acolo un rol de protector; ea stătea între el și oricine altcineva care ar putea profita de faptul că este bolnav. Îl îngrijea, se asigura că se odihnește și că supraviețuiește chinului de a participa la conferință. Așadar, fiecare dintre ele îndeplinea o misiune anume la conferință, însă îmi place să mă gândesc la ele ca având același rol, acela de fiice-diplomat.
Cum ați ajuns la ele? Și cum ați simțit/intuit că acestea sunt „personajele“ dumneavoastră? Personajele care vă vor da o carte.
A fost, efectiv, o serie de coincidențe foarte norocoase. Nu-mi propusesem să scriu despre Conferința de la Ialta, inițial. Mai degrabă, m-a ales povestea pe mine. Studiasem istoria la licență la Harvard, apoi la master la Cambridge, și făcusem numeroase cercetări. Am studiat întâmplător și despre Churchill, care s-a dovedit a fi un subiect foarte promițător, având în vedere că a fost tema dizertațiilor mele la licență și la master, după care am terminat-o cu istoria. M-am mutat la New York ca să lucrez în domeniul finanțelor. Surprinzător, pe holul biroului meu din Manhattan funcționa o librărie tematică având lucrări despre Churchill. Mergeam uneori să-l salut pe proprietarul librăriei și mă bucuram să mă aflu din nou în domeniul istoriei. M-a introdus într-un cerc intitulat Societatea Internațională dedicată lui Churchill, din care făceau parte membrii familiei Churchill, în perioada în care se dezvăluiau însemnările lui Sarah Churchill pentru prima dată. Familia m-a întrebat dacă mă interesează să scriu un articol despre însemnările ei. Am acceptat, spunând că este o poveste interesantă. Nu mi-am închipuit că mă voi lansa într-o adevărată călătorie în care voi descoperi viața lui Sarah Churchill și incredibila muncă realizată împreună cu tatăl ei în perioada războiului. Cum ea avusese un rol important și la Conferința de la Teheran, Franklin Roosevelt și Averell Harriman s-au inspirat și și-au adus, la rândul lor, fiicele la Conferința de la Ialta. Documentarea mea a fost un demers organic, care a evoluat natural, au avut loc schimbări, dar sunt foarte bucuroasă că personajele m-au găsit ele pe mine, într-un fel.
Și ați ajuns la o poveste cât se poate de umană despre un moment istoric de răscruce pentru destinul modern al lumii noastre….
E foarte importantă – iar pentru mine a fost decisivă – cercetarea ar hivistică. A fost ca și cum aș fi participat la o vână toare de comori; și este așa, pentru că nu știi ni ciodată ce vei găsi! Sur sele mele mi-au ghidat povestea. Și au fost foarte generoase. Am reușit să citesc scrisorile și jurnalele fiicelor, precum și pe cele ale mai multor alți participanți la Conferința de la Ialta. Familiile celor trei femei au fost incredibil de amabile, permițân du-mi să le citesc docu mentele, iar toate cele trei familii au acceptat să stea la interviuri cu mine. Am avut, de asemenea, ocazia de a intervieva persoane precum Lady Jane Williams, secretara lui Churchill, care este una dintre ultimele persoane în viață care a lucrat cu Churchill. Prin urmare, am citit despre Ialta în relatările celor trei fiice și, de asemenea, am putut apela la amintirile unor oameni încă în viață astăzi, care au cunoscut și iubit aceste figuri mai mult decât oricine altcineva. Ceea ce a rezultat a fost ca o mare poveste istorică despre un moment geopolitic de răscruce să devină și ceva profund personal și familiar.
Cine e cea mai cunoscută dintre cele trei fiice, din punctul dvs. de vedere?
Dacă publicul larg o cunoaște pe vreuna dintre ele, aceea este Sarah Churchill, deoarece a fost și actriță, și a lucrat cu tatăl ei în timpul războiului. A jucat în mai multe filme înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, iar după război a jucat într-un film cu Fred Astaire, numit Nunta regală, o peliculă foarte populară în anii 1950. Sarah Churchill a jucat și în producții de televiziune, pe scenă, însă nu este foarte cunoscută în prezent, și chiar dacă se știe despre ea, nu i se cunosc toate laturile activității, care o fac să fie o figură atât de specială și de importantă. Astăzi ea este cea mai cunoscută, însă, în timpul războiului fiica președintelui Roosevelt atrăgea mult atenția. Kathy Harriman era cea mai puțin cunoscută, dar ea captivează acum interesul publicului, fiind o tânără modernă cu rol de model pentru femeile generației sale. Era curajoasă și o schioare de nivel olimpic. Fiecare dintre cele trei este remarcabilă în felul ei.
Și care era atunci cea mai puternică și mai fascinantă?
Cred că fiecare este fascinantă în felul ei. Fiecare are un fel anume de putere. Puterea lui Sarah Churchill consta în a-l înțelege pe tatăl ei. Ea declara că îi poate sta, tăcută, alături și că înțelegea ce gândește el, chiar dacă nu se exprima prin cuvinte – fapt important la Conferința de la Ialta, având în vedere că Franklin Roosevelt și Winston Churchill aveau decizii dificile de luat în privința Uniunii Sovietice și a lui Stalin. Așadar, pentru Churchill era extrem de util să aibă alături pe cineva precum Sarah, care să înțeleagă pe deplin ce îl preocupă când mergea la negocieri cu Stalin și cu Roosevelt. Era esențial să fie cineva care să-i înțeleagă intențiile și s-o aibă pe Sarah permanent alături, ca pe un fel de conștiință a conferinței. Pe Kathy Harriman o cunoșteau toți liderii tuturor delegațiilor, deoarece era americancă și locuise atât la Londra, cât și la Moscova. Era femeia americană care stătuse cel mai mult în preajma lui Stalin, pe vremea aceea. În plus, vorbea rusa, deci putea intermedia discuțiile dintre echipele de negociere americane și sovietice. Chiar a ținut un toast la banchet, în limba rusă. Ea avea un rol privilegiat prin posibilitatea de a se afla în toate aceste grupuri influente de persoane. Puterea Annei Roosevelt consta în rolul esențial de a-și menține tatăl în viață, protejându-l și decizând cu cine poate avea întrevederi, cine îl poate vizita – era, cu adevărat, mâna lui dreaptă și a trebuit să ia numeroase decizii în numele președintelui. De aceea era atât de importantă. Probabil, că toți ceilalți nu s-ar fi simțit în largul lor cunoscând adevărul, știind ce făcea ea – se străduia să-și mențină tatăl în viață până la finalul războiului. Fiecare fiică este diferită, însă fiecare este importantă în felul ei.
Și întrebarea imediat următoare, care vine oarecum firesc – care dintre fiice era cea mai naivă, cea mai inocentă pe vremea aceea?
Probabil, că Anna Roosevelt, deși era fiica președintelui. Locuise în ultimul an la Casa Albă, în timp ce soțul ei era în armată, în zona Mediteranei. Ea era cea mai puțin familiarizată cu ideea de a sta la aceeași masă cu personalități politice atât de importante și cu lideri militari. Sarah Churchill fusese implicată de mulți ani în acest mediu de familia ei. Practic, crescuse în lumea politicii. Kathy Harriman cunoștea clar lucrurile datorită muncii ei de ziaristă la Londra. Ea fusese responsabilă de conferințele de presă de la Londra cu liderii europeni. Ea avertizase că Stalin nu merită încredere, în timp ce Anna Roosevelt fusese departe de acest tumult până atunci. Aceasta se căsătorise, avusese copii, se mutase de lângă familie (locuia în Seattle, unde lucra la un ziar împreună cu soțul ei). Odată venită la Ialta, se concentrează pe starea de sănătate a tatălui ei – desigur că are o sarcină deosebit de importantă, ea se asigura că el nu va muri cât durează conferința, dar ea avea cel mai puțin măsura puterii nefaste a lui Stalin. Ea îl simțea cel mai puțin pe Stalin – așa cum era acesta cu adevărat: crud, șiret, criminal, fără scrupule.
Ce le unea pe cele trei? Ce le era comun? Și ce rol a jucat încrederea în descinderea lor la Ialta?
Încrederea era absolut necesară. Pentru tații lor, era totul să aibă alături pe cineva în care se puteau încrede total, căruia îi puteau împărtăși cele mai adânci griji, cu care puteau vorbi deschis în acel climat în care, practic, nu puteai avea încredere în prea mulți. Fiecare trăgea să capete avantaje pentru propriul viitor în politică, fiecare căuta să câștige cel mai mult în urma războiului. Atât americanii, cât și britanicii știau că sunt ascultați, că sovieticii le pun microfoane, așadar le erau interceptate până și discuțiile avute în privat și doar în mașină puteau discuta cu fiicele lor în condiții stricte de confidențialitate. Oricine ar înțelege rolul, într-un astfel de moment crucial, al unei persoane în care să aibă încredere deplină și cât de constrângător este să nu te poți încrede aproape în nimeni. Este epuizant, frustrant, se acumulase toată tensiunea de final de război și se impunea să se încheie războiul mai bine decât o făcuseră în Primul Război Mondial. Încrederea era absolut esențială, având în vedere că în fața delegațiilor britanice și americane se afla un inamic precum Uniunea Sovietică. Așadar, mai întâi și în mod fundamental: încrederea. Aceasta este o notă comună a celor trei fiice. Tații lor aveau încredere deplină în fiicele lor. Și se aflau într-un loc special, într-un moment crucial. Ce le mai unea și le făcea asemănătoare pe cele trei fiice era faptul de a fi fete de diplomați. Cele trei nu se regăsesc la Ialta învestite cu autoritatea cuiva din partea Departamentului de Externe sau a Departamentului de Stat, însă își însoțesc tații la reuniuni și au interacțiuni la care oamenii obișnuiți nu au acces. Îndeplineau funcții oficiale și, în plus, aveau acces la comunitatea de acolo și puteau discuta cu cetățenii de rând pentru a înțelege că poporul sovietic este victima propriului guvern. Cele trei mai au în comun faptul de a face parte dintr-o comunitate restrânsă a femeilor care ajung la maturitate nu doar în plin (Al Doilea) Război Mondial, ci chiar în mijlocul celor mai importante mize legate de cel de-Al Doilea Război Mondial. Au trebuit să dea dovadă de mult tact, anduranță și respect, fiind respectate, la rândul lor, de marile figuri ale vremii. Aveau perspectiva prețioasă, foarte rară, a cuiva din interior: cele trei știau nu doar despre cum este să lucrezi cu astfel de lideri importanți, ci și despre cum este ca acei lideri importanți să fie propriii lor tați. Aceasta era o perspectivă mai personală decât a oricui. Noi cunoaștem liderii, precum Churchill sau Roosevelt drept mari personalități politice, dar, la urma-urmei, erau și ei tații cuiva. Doar acele femei puteau înțelege aceasta în mod direct.
Putem afirma că aceste trei fiice atât de speciale influențează sau modelează istoria? Putem spune că ele acționează asupra istoriei? Și, dacă da, în ce fel?
Da. Cu următoarea nuanță: nu vreau în niciun fel să afirm că rezultatele celui de-Al Doilea Război Mondial ar fi fost diferite sau că Războiul Rece s-ar fi purtat diferit dacă n-ar fi venit fiicele celor trei mari lideri la Conferința de la Ialta ori dacă s-ar fi implicat mai activ sau mai puțin activ în lucrările conferinței. Ele nu se aflau în postura de decidenți, nu negociau încheierea războiului cu însuși Stalin. Având în vedere cât de înaintată era boala lui Roosevelt, cine știe ce s-ar fi întâmplat dacă Anna nu s-ar fi aflat acolo, să-l protejeze! Președintele avea să moară două luni mai târziu. Ați pus o întrebare deschisă – ce influență reală a avut prezența celor trei la conferință? Răspunsul este mult mai subtil și mai nuanțat în cazul lui Sarah Churchill și al lui Kathy Harriman. Factorul încredere este esențial în cazul lor. Datorită lor, tații lor au avut alături o persoană cu care să fie deschiși întru totul în vremuri de teamă cruntă legat de cum avea să arate viitorul. Cred că fiecare avem pe cineva către care ne îndreptăm când suntem foarte îngrijorați sau nu știm încotro s-o apucăm. Sunt acele persoane cu care ne consultăm pentru a lua cele mai importante decizii din viața noastră, doar că acele persoane sunt, adesea, eroi nevăzuți. Ceilalți nici măcar nu știu despre existența lor, doar noi știm cine este acea persoană de încredere pentru fiecare dintre noi. Acesta a fost și rolul celor trei fiice în vremuri de mare restriște. Au îndeplinit rolul esențial de a reflecta conștiința cuiva, aceasta a fost marea lor contribuție la acel moment crucial al istoriei. În felul lor și într-un mod subtil, cele trei fiice au fost acolo un fel de eroine.
De fapt: ce ne spun ele în plus față de ceea ce știm deja despre istoria mare, despre cadrul mare al Conferinței de la Ialta?
Eu cred că ne arată o perspectivă personală despre cum este să te învârți în acele cercuri înalte și despre cum este să lucrezi, cu adevărat, cu acele persoane. În multe relatări, în multe cărți de istorie, de multe ori se pierde omul din vedere când ne interesează doar reputația rolului său în istoria geopolitică, în cazul unor oameni așa de impor tanți pentru vremurile lor, precum Roosevelt, Stalin, Churchill. Fiicele fac parte din familia lor și le ma cină aceleași griji ca pe toată lumea. Cred că se pierde adesea latura umană când se predă istoria. Sunt trei femei care au înțeles cum este să stai la masa negocie rilor cu Stalin. Noi nu avem o astfel de înțele gere, dar sigur știm cum este să aparții unei fa milii, să fii copilul cuiva, în cazul multora, și cum este să fii părintele cuiva. Cred că aspectul uman în tr-un moment crucial ne aju tă să înțelegem mai bine is toria, care, altfel, n-ar fi la fel de interesantă sau poate că ar inti mida să citești – la rece – de spre mari evenimente precum Confe rința de la Ialta. Dacă înțelegem cine erau cele trei fiice ca oameni, căpătăm un sens, un alt sens al istoriei care, altfel, ne-ar fi străin.
Dintr-o perspectivă diferită, Ialta e un moment de mare diplomație. Un moment iconic pentru diplomație, am putea să spunem. Ce fel de diplomație fac acolo cele trei „fiice ale Ialtei“?
Cele trei fiice sunt diplomați neoficiali. Ele au putut purta conversații neoficiale cu rezultate mai fructuoase decât cineva care duce tratative seci la nivel guvernamental. Astfel de discuții ar fi reprezentat o provocare ori ar fi pus guvernul într-o postură delicată, pe când fiicele de care mă ocup eu în cercetarea mea au avut marjă de manevră; au putut asculta și transmite mesaje în numele taților lor. Le-au raportat taților lor ce au văzut și a rămas ascuns de ochii altora, deoarece ele aveau acces privilegiat și o perspectivă corespunzătoare. Au putut observa ce nu transmite comunitatea locală către reprezentanții guvernului, cu ocazia întâlnirilor cu oamenii de rând. Cred că cele trei fiice au exercitat un fel de politică soft, diferită față de negocierea oficială cu omologii din altă țară, cu interpret alături. Ele au exercitat un rol adesea trecut cu vederea în diplomație: au stat la masă cu marii lideri și au trăit lucruri pe care oamenii de rând nu ar fi avut ocazia să le vadă.
Care dintre cele trei „fiice ale Ialtei“ vor vorbi mai mult, în anii care vor urma acelui moment de cotitură, despre ceea ce a fost acolo?
E foarte interesant. Asemenea multora din genera ția lor, aceste femei nu au vrut să dezvăluie nimic ce s-a întâmplat la conferință, așa cum v-ați fi așteptat. Imediat după război, Kathy Harriman a decis să nu declare nimic despre experiența ei din Rusia, din cauza Războiului Rece. Era acuzată că a petrecut prea mult timp la Moscova și că îi tratează prea blând pe sovietici. Sau, dimpotrivă, că vrea să-și înspăimânte conaționalii mai mult decât este cazul cu privire la Uniunea Sovietică. Așadar, ea nu a declarat nimic, ceea ce este destul de interesant. După moartea tatălui ei, Anna Roosevelt a intrat într-un con de umbră, nu a mai fost persoana publică dinainte. Sarah Churchill a revenit la actorie și i-a rămas foarte apropiată tatălui ei. A scris o carte de memorii dedicată lui Winston Churchill spre sfârșitul vieții ei, din care reiese inclusiv experiența ei de fiică de diplomat la Ialta. Însă, asemeni multora din generația lor, ele nu au avut senzația de a fi făcut nimic deosebit, ci doar că și-au făcut datoria în timpul războiului. Modestia lor este înduioșătoare, atât de rară în zilele noastre.
Ce este extrem de șocant în legătură cu aceste trei femei? Ceva care să ne ofere un adevărat „breaking news“? Sau ceva foarte picant? În alt sens: care e marea dvs. surpriză de-a lungul cercetării?
Nu vreau să dezvălui toate surprizele. Dar, un lucru care mi s-a părut interesant și alarmant a fost situația acestor femei, înconjurate de cei mai atroce lideri sovietici ai vremii. Nu doar Stalin, ci și Veaceslav Molotov și Lavrenti Beria, care era, probabil, cel mai înfricoșător bărbat din Uniunea Sovietică. Fusese autorul celor mai greu de închipuit atrocități: a deportat un număr însemnat de etnici minoritari, dintre care mulți au murit în URSS, a chinuit femei pentru a extrage de la ele informații despre soții lor. Beria era o persoană incredibil de periculoasă, au ieșit la iveală ulterior adevărate monstruozități despre el. M-a frapat că aceste trei femei se aflau la doar un pas de el, protejate de statutul lor, astfel că nu li puteau întâmpla aceleași atrocități ca femeilor de rând din popor. La câte se spuneau despre el, la cât era de evident că face ca toată lumea să se simtă stânjenită în prezența lui, ca părinte ai fi avut pornirea să le aperi pe fete aflate în prezența lui, în timpul interacțiunilor cu el. Kathy Harriman făcea anumite demersuri în numele tatălui ei. Ascultase un martor ale crimelor de război comise de Beria ca reprezentant al Ambasadorului la Moscova. A trebuit să însoțească delegația ca să constate crimele comise asupra unor ofițeri polonezi și i-a relatat tatălui ei ce a văzut. Cei trei tați aveau asemenea încredere în fiicele lor, încât doreau să le delege pe ele în astfel de situații delicate. În același timp, ele erau expuse la lucruri dure, la care mulți părinți n-ar dori să-și expună copiii.
Sunt trei mari familii, așadar. Legate între ele, prin multe fire, nu?
Da. Iar unele dintre aceste fire sunt chiar, cum se spune, nevăzute. Legăturile între ele țin de mai multe generații și, de fapt, continuă până în prezent. Aș formula așa: la Ialta, cele trei familii au fost atât de strâns legate – din punct de vedere politic, profesional și personal –, încât vor rămâne legate pentru totdeauna, fie că au vrut sau nu să fie. Este imposibil să separăm povestea uneia de celelalte.
Am vorbit ceva mai înainte despre încredere. Nu văd de ce nu am atinge și tema iubirii?
Cu atât mai mult cu cât e chiar o temă mare. Și nu este vorba numai despre faptul că aceste trei fiice – sunt fiicele taților lor; prin urmare, iubite de tații lor și ele, la rândul lor, iubindu-și tații. E vorba și de iubiri în care sunt implicate, cele trei fiice – atât de implicate în-cât să putem spune că rela țiile amoroase din această po veste sunt orice, dar nu in time, doar per sonale. Pentru că aceste relații chiar au implica ții geo politice. Spun doar despre una dintre ele – lă sând cititorii să descopere în cartea mea țe să tura amplă a iu birii în care sunt implicate toate cele trei fiice; așadar, Sarah Churchill avea o aventură cu ambasadorul american în Marea Britanie, John Gilbert Winant.
O provocare care este legată de istoria contrafactuală: unde și în ce moment al Conferinței de la Ialta v-ar fi plăcut să vă aflați?
Dacă aș fi participat la conferință? Doamne! Cu siguranță, la banchetul dat de Stalin spre finalul conferinței. Discutaseră pe marginea unor subiecte foarte spinoase, despre care nu urmau să se pună de acord, cum ar fi viitorul Poloniei și al țărilor est-europene, pe care statele occidentale voiau să le apere de naziști, asigurându-se că sunt libere și că au guverne independente. Au ajuns la aceste chestiuni după mai multe zile de negocieri, în care interveneau pe rând – Stalin, apoi Roosevelt, apoi Churchill. Pe scurt, mulți au afirmat că în zilele acelea, la Ialta, se folosea un discurs dublu: se folosesc anumite cuvinte, însă au intenții diferite. Cred că era fascinant să te afli în acea încăpere, să auzi această demagogie, să vezi ce priviri își aruncă participanții și să înțelegi că adevăratele declarații nu s-au făcut cu voce tare. Ca să nu mai vorbim despre preparatele excepționale servite la banchet! Nimeni nu se aștepta la atâta lux în plin război. Au fost mobilizați cei mai talentați bucătari din întreaga Uniune Sovietică. Mi-ar fi plăcut să asist.
Ce ar fi fost lumea dacă nu ar fi existat Conferința de la Ialta? Ne putem imagina lumea actuală fără această conferință?
Îmi plac aceste întrebări contrafactuale: ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost diferit atunci? E clar, Roosevelt și Churchill au încercat să rezolve multe lucruri atunci, doar că nu s-au ținut de cuvânt ulterior, de exemplu, cu privire la alegerile libere din Polonia (nici în România sau în celelalte țări ocupate de ruși – n. C.P.)și la multe din tragediile petrecute în Europa de Est după cel de-Al Doilea Război Mondial. În realitate, Uniunea Sovietică avea Armata Roșie întinsă peste întreaga Europă de Est și deținea ferm controlul acolo. Ca să-și țină promisiunea, probabil că Marea Britanie și Statele Unite ar fi trebuit să pornească un război împotriva Uniunii Sovietice. Ne putem gândi la dezideratele care nu au fost atinse, dar și la ce era realist la vremea aceea, când a avut loc Conferința de la Ialta. Și viitorul Germaniei ar fi putut fi diferit! Uniunea Sovietică ar fi putut deține un control mult mai strict asupra Germaniei în urma conferinței, ar fi putut-o împărți în sfere de influență, ar fi putut arăta mult diferit față de ce este la ora actuală. Am fi avut mai multă libertate în Europa fără Uniunea Sovietică. Roosevelt a încercat, la Ialta, să-i facă pe sovietici să adere la Națiunile Unite. Își imagina un forum internațional la care să se poată tranșa problemele ce duseseră la război în trecut. Fără încuviințarea sovieticilor, întreaga lui strădanie ar fi fost în zadar. Nici în prezent nu funcționează perfect Adunarea Generală a ONU, însă obiectivul lui Roosevelt era să asigure pacea în Europa timp de cel puțin 50 de ani, cu ajutorul acestei organizații. ONU a produs multe schimbări (putem dezbate ce rol joacă în lume la ora actuală), dar, deși obiectivul principal de a asigura pacea în Europa în următorii 50 de ani nu a fost pe deplin atins, măcar a fost evitat conflictul care a îngenuncheat continentul de două ori în prima parte a secolului trecut. Consider că acesta este unul dintre rezultatele favorabile ale Conferinței de la Ialta, deși situația nu a fost ideală. Pe de altă parte, deși e, poate, tentant să gândim contrafactual, cred că trebuie să recunoaștem că e greu să ne imaginăm lumea de astăzi fără momentul Ialta.
În ce stare se află astăzi clădirile de la Ialta unde s-au consumat marile momente ale Conferinței din 1945?
Nu am date precise. Spațiile acelea se află în Crimeea și nu știu ce se întâmplă acolo în prezent. Știu că Palatul Livadia funcționează ca muzeu. O prietenă chiar l-a vizitat, în cadrul unei croaziere pe Marea Neagră, înainte de anul 2014, când a fost invadată Crimeea. A fost impresionată de palat, a văzut artefacte istorice interesante și a aflat detalii despre Conferința de la Ialta. Înțeleg că acele clădiri folosite la conferință aparțin acum guvernului rus, nu știu dacă acelea sunt deschise spre vizitare. Dacă au fost reabilitate, probabil s-au schimbat în ultimii câțiva ani. Ar fi foarte interesant de văzut pe viu, însă, din păcate, nu va fi posibil până nu se încheie oribilul război al Rusiei în Ucraina și până nu este învinsă Rusia, așa cum sperăm toți.
După această Conferință, țările din Est – inclusiv țara mea, România – a avut parte, din păcate, de câteva decenii de comunism. Credeți că a fost un destin drept, just, corect?
Nicio formă de lipsă de suveranitate a unui stat nu este corectă pe lume. În 1941, Roosevelt și Churchill au stabilit principiul autoguvernării pentru toate națiunile, însă, după război, acest lucru nu a fost posibil pentru România și o multime de alte țări din Europa de Est, care au trecut de la drama războiului la cea a dominației sovietice. Aceleași principii revin în discuție și în prezent. O lume întreagă sprijină Ucraina. Învățămintele trase din cel de-Al Doilea Război Mondial, din Războiul Rece, din faptul că unele state nu s-au bucurat imediat de autodeterminare au dus la rezultate diferite la ora actuală. Milioane de persoane aflate sub dominație sovietică ar fi vrut ca lucrurile să stea altfel. Să treci de la coșmarul amenințării lui Hitler la cel al lui Stalin și al urmașilor săi este una dintre cele mai mari tragedii ale secolului al XX-lea și cred că este fundamental de înțeles aceasta.
