Ne-am obișnuit cu dezastrele. Pe cele interne le consumăm pe nemestecate, după ce le-am trecut prin malaxorul televiziunilor. Pe cele din străinătate le dăm de-o parte cu suficiență stupefiantă. Inapetența românului pentru politica externă e notorie. Ea a fost asiduu cultivată sub comunism, lucru în perfectă consonanță cu doctrina izolaționistă a bolșevicilor. Tehnica ignorării a ceea ce se petrece dincolo de fruntarii a dat roade. În vremea lui Ceaușescu, nu puteai afla nimic nici măcar despre ce se întâmplă în țările „frățești“. Din când în când, câte o informație despre „savanții bulgari“ sau despre „harnicele muncitoare chineze“ străpungea blocada minuțios organizată de aparatul de propagandă. Localiști învederați, nu tresărim decât la dogoarea flăcării ajunsă deja să ne ardă, deși azi mass-media se află și la îndemâna analfabeților.
Ca să dau un singur exem plu, a trecut neobservată o știre cu potențiale consecințe nefaste pentru planetă. Nu e vorba de vreuna din fandacsiile gras remunerate ale Gretei Thunberg, ci de o măsură de o gravitate excepțională: revocarea, după douăzeci de ani, de către Rusia a tratatului ce interzice testele nucleare. Acest act poate avea efecte catastrofale, ținând cont de faptul că Rusia posedă cele mai multe focoase nucleare de pe planetă. Putin și-a explicat decizia ca fiind o încer care „de a se situa pe picior de egalitate“ cu Statele Unite: ameri canii au semnat tratatul, dar nu l-au ratificat. E adevărat, începând cu 1992 aceștia au respectat un moratoriu prin care se angajau să nu provoace explozii în urma testării armelor nucleare.
Dacă în cazul americanilor e vorba de obișnuita lor naivitate în chestiuni de politică externă, în cazul lui Putin vorbim de încă un plan bine pus la punct. În ciuda aparențelor, dictatorul de la Moscova a fost mereu un legalist. Evident, termenul trebuie citit în cheie ironică. Dar el a avut întotdeauna grijă ca gesticulațiile sale dictatoriale să aibă o acope rire scriptică. De aceea, se încă pățânează să vorbească, și după aproape doi ani de război în Ucraina, de „operațiune specială“: decla rarea războiului ar presupune luarea unor măsuri care, din punctul de vedere al politicii interne, nu-l avantajează. Ce-i drept, n-a ezitat să dea decrete și să facă legi după bunul plac, dar structura kaghebisto-biro cratică a minții sale a fost mereu în alertă: un petic de hârtie poate fi mai puternic decât o armată întreagă.
Cine i-a urmărit cariera de după prelua rea puterii, și-a dat seama lesne că e un individ extrem de previzibil. Lui Putin nu-i plac surprizele. Totul e plănuit în amănunțime și trâmbițat cu multă vreme înainte. Sunt uluit și acum de prostia politicienilor occidentali care s-au îmbătat până în ceasul al treisprezecelea cu iluzia că Rusia nu va ataca, în 2022, Ucraina. Nu era, de altfel, nimic nou: Putin o atacase de mai multe ori în ultimii ani, sub privirile orbeților de la cârma țărilor din Vest. Era cu totul improbabil ca trupele masate de-a lungul și de-a latul graniței ucrainene să staționeze, săptămâni de-a rândul, doar de florile mărului. Retragerea lor ar fi însemnat un semn de slăbiciune, lucru de care rușii se feresc ca de ciumă.
Și în privința altor acțiuni strategia pusă în aplicare e, din nou, mai mult decât străvezie. Ea anunță intenția – categorică, în opinia mea – a lui Putin de a folosi armele nucleare. Că acest lucru se va petrece pe propriul teritoriu, în Ucraina sau în oricare din țările vecine ori, de ce nu, chiar în Occident, aproape că nu mai contează. Fapt e că Putin stă deja în preajma butonului nuclear și degetele îl frig să-l apese. De altfel, cea mai bezmetică dintre propagandiștii lui Putin, Margherita Simonian, o fundamentalistă însetată de sânge, cum puține femei au fost în istoria recentă, a propus detonarea unei arme nucleare deasupra Siberiei, pentru a le băga inamicilor mințile în cap.
Nu se cunoaște niciun caz în care Putin să fi recunoscut că a greșit. E celebră împrejurarea în care, într-o întâlnire cu Barack Obama, în iulie 2009, președintele american i-a reproșat că primul său ministru, Medvedev, e „cu un picior în stilul vechi de a face politică, și cu unul în stilul nou“. Spre stupefacția interlocutorului, Putin i-a răspuns în limbajul lui de interlop: „Noi nu ne crăcănăm“. Și de data aceasta, el își ia măsurile pretins legale pentru a-și elibera brațele dintr-o strânsoare pe care, de voie, de nevoie, a acceptat-o în urmă cu două decenii. Acum, când lațul i se apropie de gât, e pregătit să arunce în aer planeta, dacă asta îl va salva de la soarta pe care, de altfel, o merită. Întregul lui comportament arată că nu va avea nici cea mai măruntă ezitare să distrugă întreaga lume. Felul în care a acționat în cele două celebre luări de ostateci de la începutul domniei sale arată că mila și compromisul nu figurează între valorile pe care jură.
Pe de altă parte, Occidentul, cu obișnuita lui labilitate, pare să ușureze misiunea lui Putin. După scurtul moment de înflăcărare în fața eroismului ucrainenilor, politicienii și chiar populația din țările democratice dau semne tot mai vizibile de oboseală – ca să nu spun de iritare. Criza economică – nedeclarată, dar cât se poate de vizibilă – îi determină pe mulți occidentali să-și domolească entuziasmul când vine vorba ca o parte a resurselor interne să se transforme în ajutoare militare pentru Ucraina. La mijloc e clasicul egoism al cetățenilor obișnuiți să aibă totul pe tavă, de la bani la servicii. Dar și pacifismul păgubos, intens cultivat în ultimele decenii în Occident. Deocamdată, se aud doar mârâiturile unor societăți care, tulburate de agre sivitatea corectitudinii politice, a ajuns într-un impas identitar fără precedent. Nu va trece, însă, mult până când oamenii vor ieși să protesteze în stradă, așa cum au ieșit și cu ocazia războaielor din Vietnam ori Coreea, când, în numele „păcii și prosperității“ au girat cauza care perpetua domnia regimurilor de mână forte, abuzive și criminale.
Să sperăm că nu vom ajunge acolo prea devreme. Deocamdată, Germania n-a abandonat princi piile, deși situația ei economică, într-o vertiginoasă cădere, nu anunță un viitor prea roz. Franța, cu un președinte în care bate o inimă de mic Napoleon ce se visează liderul politic al Europei, n-a renunțat nici ea să fie un spri jinitor activ al Ucrainei. Una peste alta, poziția Europei rămâne, în linii mari, critică față de crimele Rusiei. Avem un vârf de lance, Polonia, al cărei curaj politic și mi litar, pe de o parte, și umanita rism, pe de alta, sunt absolut ad mi rabile. Dar avem și cele două ex cepții, pietrele din pantof ale unui cor care ar trebui să arate per fect omogen: Austria și Ungaria.
Cazul lor e spe cial, deși vor bim de două țări mici, fără o pon dere serioasă la nivel macro-po litic. Austria e țara tuturor abu zu rilor și corupțiilor, a cărei politică incoerentă și fluctuantă a creat mereu probleme de înțelegere. Raportările ei față de entitățile agresoare au fost, în repetate rânduri, stupefiante. Ea s-a lăsat întotdeauna pe mâna celui care con ducea balul vampirilor. Acum trei sferturi de veac, a intrat de bunăvoie, ba chiar cu entuziasm, în labele lui Hitler. În zilele noastre, amorul dintre liderii austrieci și Rusia poate constitui subiectul unui film porno din cele mai grosolane. În privința Ungariei, lucrurile sunt și ele simple: ungurii nu se pot abține, pur și simplu, să pescuiască în ape tulburi ori de câte ori se ivește prilejul. Rana Trianonului e atât de vie și dureroasă în memoria acestui popor, încât le-a paralizat instinctul de conservare și le-a anulat rațiunea. Nu cred că Viktor Orbán moare, în sufletul lui, de dragul rușilor. Dar el arde de dorința de a vedea redeschise discuțiile despre redesenarea hărții Europei și de stabilirea unei „noi ordini“, diferite față de aceea, prea strâmtă pentru ambițiile lui, la care aderă Uniunea Europeană.
Până când vom vedea mișcări decisive din partea enigmaticei Chine și deznodământul nebuniei din Orientul Apropiat, marea carte se joacă în funcție de evoluțiile politice din Statele Unite. După secole în care țara a fost guvernată în acord cu cele mai înalte principii democratice, s-a ajuns într-un moment în care vrajba, intoleranța, resentimentul și ura de sine amenință să transforme America într-o țară neguvernabilă, irelevantă din punct de vedere geo-strategic și cu enorme probleme economice. În aceste condiții, doar miracolul face ca în chestiunea agresiunii rușilor poziția Statelor Unite să fie cea corectă. Iar miracolul se numește Joe Biden. Un personaj corupt, și el, până în măduva oaselor. Numai rămășițele de demnitate și realism ale acestuia împiedică bascularea societății americane, sub presiunea unei stângi iresponsabile și sinucigașe, în tabăra pro-Putin. Iar în caz că Trump va reveni la putere, tendințele centrifuge vor evolua spre extremă, ducând la o inevitabilă explozie.
Drama pe care o trăiește America se aseamănă, dincolo de nuanțele tragice, cu subiectul unei piese bulevardiere. Incapabilă să mai genereze oameni politici de anvergură (selecția nu o mai face valoarea, ci banul), după sinistrul experiment Obama, cel care a scos America din toate cărțile impor tante ale lumii, reducând-o la o arenă dominată de clauni și paiațe, fosta garantă a democrației planetare se află în fața unei dileme în care își dau mâna casa de nebuni și casa de toleranță. Putin n-ar fi putut fi mai fericit nici dac-ar fi scris chiar el scenariul acestei prăbușiri inevitabile.