(fragment de roman)
La început, drumul pe mare fusese lin și însorit, cu vânt prielnic, care le bătuse mereu din spate, dând avânt corabiei cu pânze ca și cum le-ar fi încurajat îndepărtarea de porturile cunoscute. Când din străfundul albastru al depărtării apăruse în sfârșit lumina farurilor din Stambul, puntea era deja plină de oameni, cu toții voiau să vadă zidurile întortocheate și ferestrele acoperite cu lemn filigranat ale haremurilor de pașale, unde se auzea că, de câte ori adierea otrăvită a ciumei învăluia orașul, cadânele își așteptau una alteia moartea, pentru a se mai apropia cu un pas de odăile favoritelor. În urma unei batiste de mătase țesută, care călătorea prin harem atinsă de saliva sau transpirația unei bolnave, se întindea un lung șir de fecioare europene care nu aveau să mai cunoască niciodată nici dragostea, nici mărirea. Un negustor armean care călătorise de curând în oraș povestea pe punte că numai în Pera și Therapia molima se oprise la margine, ocolind populația europeană care-și luase toate măsurile de precauție. Urcând dealul Perei, spunea negustorul, parcă aerul era altul, mai limpede și lipsit de mirosul dulceag al morții. În rest, orașul nu fusese cruțat, boala ajunsese și pe culoarele nesfârșite ale palatelor, al căror număr, se spunea, nu era cunoscut decât de arhitecții care le gândiseră, cu secole în urmă, și de acolo în odăile beizadelelor și în haremurile lor. Nici moscheile nu scăpaseră, cu imamii, muezinii și credincioșii lor. Disperarea cuprindea cu aripa ei neagră mărețele cupole, cei înstăriți fugeau din calea molimei în insule, orașul tăcea și își închidea porțile.
Două zile stătuseră pe malul turcesc și așteptaseră vasul care avea să-i ducă mai departe. În jur se vedeau ambarcațiuni de toate felurile, venite din toate colțurile lumii, iar printre ele își făceau loc caicele încovoiate ca o semilună, cu velele strânse, sau bărci pescărești pline de vânzoleala argintie care nu înceta nici pe mal, sub soarele dogoritor. Durase ore întregi să se coboare încărcătura de pe punte, cărăușii purtaseră cu grijă cuferele negustorilor care dormiseră tot timpul afară, sub cerul plin de stele, pe covoare grele de lână care colcăiau de purici și alte insecte, ca să nu-și scape marfa din ochi. Pe mal fuseseră aprinse focuri la lumina cărora fețele tuturor aveau ceva sălbatic, străin, iar cei care nu putuseră înnopta în hanuri și bezestene rămăseseră pe mal, mai mult veghind fiecare la avutul propriu, decât odihnindu-se. Acolo, pe malul străin, în preajma apei care, deși liniștită, fără valuri, părea mai adâncă și mai misterioasă decât marea în larg, a simțit Mutul răceala depărtării, nepătrunsul ei. Atunci și-a dat seama că tot ce fusese până în clipa aia aproape, obișnuit aparținea de-acum depărtării și necunoscutului. Din adâncul orașului se auzea toată noaptea mârâitul câinilor care umblau în haite, despre care cineva spusese că atacă omul ca lupii în pădure. De fapt, de pe mal orașul părea altul, feeria dispăruse, rămăseseră forfota care continua și noaptea și mulțimea corăbiilor. Zgomotele de pe mal se stingeau însă curând, ca flăcările focului sub picăturile de ploaie, odată ce depășeai zona portului. Dacă de la depărtare orașul păruse un miraj de străluciri auriu-roșietice, desprins din fundalul de cenușă albastră, odată ce ajungeai la mal, descopereai că pentru fiecare cupolă lucitoare existau zeci, sute de cocioabe într-o rână, care se aplecau primejdios peste câte o cărare galbenă, șerpuitoare, umbrind-o. Se vedeau în depărtare, tremurând în lumina vălurită, case modeste de lemn sau pământ, ulițe povârnite care sfârșeau direct în apa înspumată de la mal, pavate inegal cu pietroaie care uneori, sub copitele asinilor sau ale boilor care trăgeau alene trăsuri aurite, se desprindeau din locașuri și o porneau la vale, cu zgomot, cufundându-se cu un pleoscăit puternic în valuri. Ciudat era că orașul se adâncea în liniște, sub căldura care devenea tot mai apăsătoare pe măsură ce te depărtai de apă, făcând totul să se descompună lent. Aici părea că vara e încă în miezul ei și că, atâta vreme cât rămânea în oraș, nici boala nu avea să-l părăsească. Dar chiar și acum, când epidemia înecase orașul în fum și disperare, tot puteai vedea la colțurile caselor dărăpănate hoituri de animale putrezind sub vălul mișcător, de un verde metalic, al muștelor uriașe. Bâzâitul lor creștea în tăcerea din jur, amestecându-se cu foșnetul uscat al smochinilor și arborilor lui Iuda, și cu cel înalt, pierdut în bleul cenușiu al cerului, al bătrânilor chiparoși, făcând să pară că natura își recâștigase drepturile asupra orașului. Nimic nu mișca, sacagiii și vânzătorii ambulanți de fructe și simiți zăceau la umbra propriilor case, în jurul fântânilor, pe treptele fierbinți ale marilor moschei albastre, tocite de pașii credincioșilor vreme de patru secole. Dacă cineva s-ar fi oprit să asculte, ar fi înțeles curând că era unul din rarele momente ale istoriei când puteai auzi timpul cum trece, cum intră în lucruri, fărâmițându-le și transformându-le în altceva, că dincolo de aerul încremenit al locului, viața și moartea erau mai prezente ca oricând, una trecând vijelios și luând cu ea tot ce găsea în cale, cealaltă făcând totul să renască sub o altă formă.
Totul a fost nou și uimitor, pentru ei doi, ca și pentru mulți dintre cei care atingeau pentru prima oară țărmurile Bosforului cu piciorul, și s-au întrebat dacă lumea spre care se îndreptau avea să se asemene cu asta.
A treia zi, după reîmbarcare, orașul alunecase ca un vis frumos pe lângă ei, cu turnurile minaretelor înfigându-se aurii în cerul limpede, sfârșindu-se înainte să înceapă. Când se desprinseseră de mal și înaintau spre linia nedeslușită unde zorii cenușii se contopeau cu apa mării, o luntre întunecată despica lent, în arcuri albastre, valurile de-a lungul țărmului, depășind raza portului. Îngreunată de povara dinăuntru, se scufundase periculos în apă, se vedeau doar incrustațiile aurii de pe margini, la proră și la pupă stătea câte un bărbat înveșmântat în negru, cu fața acoperită. În barcă se înghesuiau mai mult de douăzeci de trupuri, și ele acoperite cu haine cernite, cu hijaburile dezvelindu-le doar ochii mari, îndreptați în jos, către fundul bărcii. Imaginea haremurilor strălucitoare, cu vălurile colorate care mai mult descopereau trupul femeilor decât să-l acopere, se făcu deodată țăndări pentru privitori. Luntrea părea ticsită de gândaci negri, care-și mișcau uneori brusc capetele, ca și cum ar fi rămas deodată fără aer. Erau cadânele vreunei pașale, a comentat cineva de pe vas, care-și schimba probabil reședința de vară. Colcăiala întunecată din fundul bărcii i-a făcut rău Iovanei, care s-a întrebat în ce fel de lume ajunsese.
În cele din urmă doar vocile muezinilor, cu sunetele lor alungite, se mai rostogoliseră o vreme prin aer, ca o fantomă a orașului, fără să mai ajungă din urmă vaporul care se pierdea în depărtare.
Mai târziu, pe drum, Iacomo avusese de multe ori impresia că într-adevăr o forță rea se juca mereu cu piroscaful, care aluneca dintr-odată, ca o coajă de nucă într-o băltoacă vălurită de vânt, în toate părțile, părând că stă să se răstoarne. Nu fusese propriu-zis furtună, dar valurile trecuseră de mai multe ori peste podul vaporului, înspăi mântându-i pe cei care călătoreau pe punte. Uneori cu soarele deasupra, chiar dacă palid și neputincios, apa se ridica în valuri tulburi care se năpusteau pe punte, udând covoarele otomane, cuferele și boccelele înghesuite pe mijloc, cât mai ferit. Fluviul părea că mai mult li se împotrivește decât să le înlesnească traversarea, când își luau avânt, o ridicătură de nisip ca o cocoașă de animal subacvatic îi făcea să se-mpotmolească și le întorcea, a câta oară nu-și mai aminteau, măruntaiele pe dos.
Deasupra lor, un cer înveninat părea același din zi până-n noapte, o piele de șarpe verzuie care nu se albea decât spre vest, când soarele apunea, amăgindu-i cu promisiunea unui început care nu mai venea. În a doua parte a călătoriei, vaporul fiind nevoit să remorcheze de la un moment dat o barcă enormă plină cu cărbune, pentru aprovizionarea depozitului uneia din stații, înaintarea s-a făcut și mai greu. Căpitanul, un italian ce conducea un echipaj care nu-i vorbea limba, se făcea atât de greu înțeles, că nimeni din cei de pe punte nu voia să știe cum reușeau până la urmă să urnească vasul. De multe ori Mutul a avut impresia că nisipul de la fundul apei călătorea odată cu ei, compunându-se și ridicându-se deodată ca o ființă vie la suprafață și punându-le în cale o opreliște care nu de ordinea naturală ținea, ci de altceva, de ceva străin și neclar, cum era și vântul care-i însoțea zbătându-se sălbatic în burta vaporului, de unde se auzea mereu un fel de urlet jalnic. Fâșâitul umed care însoțea vaporul, din pricina animalului de nisip subacvatic care nu-i părăsea nici o clipă, și șfichiuiala necruțătoare a rafalelor i-au intrat atât de adânc în memorie, încât Mutul le-a auzit până la sfârșitul vieții în vise, cutremurându-l cu semnul lor de rău augur. Dacă n-ar fi fost vocile celor de pe punte, timpul s-ar fi făcut un cerc de spaime și îndoieli. Dar așa, ascultându-i chiar și pe cei a căror limbă nu o înțelegea, orele au alunecat pe valul de spumă pe care vaporul îl lăsa în urmă, tăind cu putere zidul de apă cenușie, nesfârșit. În plus, și țărmul călătorea alături de ei, aflat mereu în mișcare, și pe el se vedeau locuri și oameni care se opreau o vreme în loc, conducându-i cu privirea și făcându-le semne cu mâinile mici ca niște frunze albe.
Galațiul era așa cum îl descriseseră cei de pe vas. Erau două orașe într-unul, cu străzile răspândite de-a lungul apei și sus, pe deal, unde erau și casele mai mari și mai frumoase. Acoperișurile lor lăsau deseori să se vadă turlele câte unei biserici albe. Printre case sosea spre port o uliță lungă, sinuoasă, făcută din bușteni scufundați în noroaiele primăverii. Era singura pavată din oraș, în rest, carele cu grâne care veneau spre port pentru a fi încărcate pe vase înotau în praful înalt, care acoperea totul vara, transformându-se în restul anului într-o mlaștină vie. Chiar și consulul, guvernatorul și celelalte notabilități ale orașului care se bucurau de frumoasa panoramă de pe deal, având acolo case albe cu grădini pline de pomi fructiferi, se amestecau în timpul zilei în mulțimea trăsurilor și carelor înțepenite în mijlocul drumului, pe străzi înguste, mânate de surugii care biciuiau fără milă cai neputincioși. Mai târziu, aveau să cunoască și restul: bordeiele de lut pe jumătate îngropate în pământ, unde câte o familie întreagă dormea pe jos, pe rogojini și zdrențe, câmpia plină de căruțe încărcate cu grâu, ulițele înguste pe unde abia puteau trece doi oameni unul pe lângă altul.
În port, vapoare sub diferite pavilioane erau ancorate foarte aproape de mal, semn că apa era adâncă la țărm. Un vas britanic tocmai încărca cereale, piei și seu. O vânzoleală de marinari, cărăuși, soldați și funcționari le-a amintit de Stambulul părăsit cu puțină vreme în urmă, la o scară mult mai mică, portul era la fel de animat.
Odată coborâți de pe vas, au fost îndrumați către lazaret. Acesta era de fapt o adunătură de case cu ferestre mici, acoperite de gratii, despărțite de maidane pe care creșteau tufe de buruiană deja uscată, călcată în picioare de cai și de oameni. În cea mai mare dintre ele era dispensarul, unde îi așteptau un medic și un dragoman, care le-a vorbit în italienește. Au trebuit să-și scoată hainele de drum și să-și arate corpurile goale, pe care privirea semiabsentă a medicului n-a observat nici un semn de boală, apoi să îmbrace straiele afumate. Mirosea a fructe de ienupăr arse, și a alte plante medicinale, acoperite de duhoarea de sulf care emana din tot, oameni și case. Când au ieșit, sub pomii din care începuseră să cadă primele frunze arse de soarele verii, cineva întinsese un covor gros, ale cărui culori nu se mai distingeau sub stratul de praf. Pe el stăteau câțiva copii numai în cămășuțele subțiri de pânză. Iovana a simțit că i se strânge inima, văzându-le pielea învinețită de vântul înserării, dar nu s-a îndreptat spre ei, ci spre odaia în care urmau să-și petreacă zilele următoare. Mică și albă, curată, doar întunericul ei o înfricoșă, pentru că îi amintea zilele de pe vapor, cu cerul negru de deasupra.
Mai târziu, Mutul s-a trezit în liniștea nopții netulburate decât de lătratul câinilor undeva, în depărtare, și de strigătele de veghe pe care paznicii le schimbau dincolo de gardul de lemn. Când le auziseră prima dată, tresăriseră amândoi, sunau sinistru în adâncimea nopții. S-a gândit la tot ce li se întâmplase în ultimele zile, la drumul anevoios, la furtuna cu soare, când valurile aproape înghițiseră corabia, la cinovnicii puși pe căpătuială, la felul cum le fuseseră cercetate lucrurile în amănunt, și duse apoi la afumătoare. Fuseseră înștiințați că, pentru bunuri sau bani nedeclarați, numărul zilelor de carantină avea să se dubleze, și Mutul înțelesese că în spatele tuturor formalităților stătea altceva, sau altcineva, care voia să știe în amănunt cine erau cei care intrau în oraș. De fapt, cum vorbeau oamenii în timpul drumului pe apă, scopul cordonului sanitar care se întindea de-a lungul Dunării era controlul vigilent al tuturor mișcărilor de mărfuri și de oameni. Modul celor puternici de a-și împărți lumea între ei, profitând de epidemiile care bântuiau în aceeași măsură țările mici, neînsemnate, ca și marile imperii, la fel de neputincioase în fața bolii. Mai devreme, când ieșise sub cerul vinețiu să fumeze ultima țigară a zilei, cineva îi zisese că la control descoperiseră doi scopiți, cu bani mulți ascunși sub o scândură a podelei, și acum nenorociții mai aveau încă pe-atât zile de stat în lazaret, iar banii fuseseră luați la afumătoare. Se rugau să-i vadă pe toți înapoi, dar încă nu se întâmplase asta.
În fața zilelor din lazaret, care s-au dovedit, până la urmă, lungi și chinuitoare, frica de boala de care s-ar fi putut molipsi pe malurile Bosforului sau pe puntea vasului le-a intrat treptat în vise. Într-o noapte, Mutul a simțit trecându-i peste laba piciorului un animal mic, a simțit înțepătura ghearelor mărunte, asprimea blănii, pielea rece a cozii lungi, i-a întâlnit ochii care au lucit pentru o clipă în întuneric. Un șobolan, aici, printre odăile albe înecate în fumul gros care nu ieșea niciodată din pereți și podelele curățate cu leșie, cine știe cum ajunsese de pe puntea vreunei corăbii, de la vechea schelă de lemn pe care zăceau burțile putrezite ale bărcilor. La lumina pâlpâitoare a lumânării nu găsise însă nici urmă de rozătoare, doar liniștea întunecată a nopții pătrunsese neliniștitor în toate ungherele, înfășurându-se amenințător și în jurul Iovanei. Stinsese lumina și, fără să o trezească, o strânsese lângă el, acoperind-o cu pânza albă și aspră a cearșafului. Făcut din întuneric și din temerile lui, animalul mai apăruse și în alte nopți, îl sfredelea cu lumina de jar a ochilor de undeva din apropiere, urmărindu-l până la prima scânteie de lumină, când se făcea nevăzut. Cât despre Iovana, ea a visat cimitirul mic de la Valetto, cu poteca de piatră albă și cei câțiva pini rari din capătul ei. Mai întâi umbra lor, nefirească, enormă, a înghițit soarele argintiu, mai mult un tunel de lumină albă care se căsca în mijlocul cerului, apoi și-a văzut părinții morți săpând în pământul sfărâmicios și scoțând un coșciug putred și, împreună cu el, propriile lor oase. Când au terminat și au privit-o, a înțeles că îl pregătiseră pentru ea.
În a patra zi de când intraseră pe poarta lazaretului, medicul a apărut însoțit de dragoman, care i-a întrebat prin fereastra perdeluită dacă simțeau fierbințeală, dacă li se umflaseră gâtul sau subțiorii. S-au cercetat înfrigurați unul pe celălalt, dar până să îi răspundă dragomanului că încă nu exista nici un semn de boală, cei doi dispăruseră. Cu o noapte înainte, au aflat mai târziu tot de la dragoman, un negustor turc căzuse ca secerat într-una din odăile vecine, în scurtă vreme apăruseră umflăturile și omul intrase în agonie. Îngroziți, și-au dat seama că turcul probabil călătorise împreună cu ei pe piroscaf, dacă nu sosise cumva cu două zile înainte, împreună cu vasul englezesc pe care-l văzuseră în port.
Următoarele zile s-au târât cu greutate, una după alta, despărțite de nopțile încărcate de neliniște și de înserările dureroase, diferite de cele de la Valetto, unde lumina curată a zilei se tulbura treptat, transformându-se în întunericul sărat, plin de zgomotele egale ale mării, de țipetele pescărușilor care planau deasupra bancurilor de pești împinși spre mal de curenții calzi, ca niște platoșe mișcătoare. Aici, apusurile aveau ceva sfâșietor, cerul sângera și culorile lui fierbinți, galbenul și roșu, uneori o nuanță trandafirie, de vin tânăr, se reflectau în ferestrele caselor, aprinzând fără speranță aerul din jur. Câteodată, în apele tulburate ale râului se avântau înotători curajoși, unii chiar dintre locuitorii lazaretului, care înșelaseră vigilența paznicilor, sau le cumpăraseră un minut de neatenție. Nu o dată văzuseră oameni care beau din apa tulbure, sau o încărcau în butoaie și o foloseau la spălat și gătit. Aici, în partea asta de lume, și-au dat curând seama, apa și lumina erau de nedespărțit, treceau dintr-una într-alta, curgeau împreună spre același deznodământ, penumbra neliniștitoare și apoi întunericul violet al nopților.
Frica a continuat să intre pe ferestre odată cu noaptea, cu sunetul clopotelor care anunțau vecernia la bisericile albe de sus, de pe deal, cu zgomotul apei care creștea lovind malurile pe măsură ce iureșul zilei se stingea. Oare vom muri, se întreba Mutul în câte un moment al zilei când cerul cobora atât de aproape de pământ, că părea una cu apa, era însăși apa, grea, tulbure, evaporată în văzduhul apăsător. Dar gândurile parcă nu-i aparțineau, un fel de distanță creștea între gânduri și realitate, ca și cum viața aia nu ar fi fost a lui, nici pericolul de afară nu l-ar fi privit de fapt. În starea asta de detașare nefirească petrecea câteva ore, până privirile i se intersectau cu ale Iovanei, și ele îi reaminteau groaza clipei. Niciodată nu s-au simțit mai uniți ca atunci, înotând împreună în apele negre ale fricii și lipsei de speranță. Nu se aveau decât unul pe altul în deșertul fără perspectivă al fiecărei zile, durata ei se lungea neverosimil, nu era nimic de făcut cu timpul gol, în care orele nu mai aveau nici o semnificație, în afara celor care semnalau mesele zilei.
Iovana s-a rugat, întâi cu privirea îndreptată spre zarea lichidă, unde Dunărea se întâlnea cu cerul într-un punct imprecis, o linie de ceață care devenea clară odată cu venirea serii, apoi spre răsărit, observând de unde se ridica soarele înflăcărat, ale cărui văpăi pârjoleau încă pământul, deși era limpede că vara se stinsese undeva, pe drum, când lăsaseră în urmă Stambulul îmbolnăvit. Mutul s-a ținut departe de toți ceilalți, posibil contaminați, și s-a gândit mereu cum ar fi fost s-o lase pe ea singură în lumea nouă și complet necunoscută în care tocmai ajunseseră.
Abia în ultima noapte, înțelegând că primejdia trecuse, au făcut pentru prima dată dragoste de când plecaseră de acasă. Din întunericul odăii dispăruse silueta animalului care îi bântuise Mutului somnul, și pe fereastră intra în sfârșit aerul curat al nopții, mirosea a mal sărat, a ierburi istovite de soarele verii, a flori mărunte, de câmp, a balegă și a lemn umed, și a atâtea alte lucruri pe care încă nu le cunoșteau. Ei înșiși păreau doi necunoscuți, aflați la prima întâlnire într-un loc nou. Corpul Iovanei era moale și alb, și mirosea înțepător a plante medicinale, cum nu mai mirosise niciodată. Când a simțit că bărbatul ei adormise, Iovana s-a întors spre răsărit și s-a rugat ca în noaptea aia să rămână grea, să aibă un băiat și el să prindă rădăcini în noua țară.
Dimineață, trezit de primele raze ale soarelui, Mutul a simțit că însăși viața năvălea pe fereastra mică, printre gratiile care nici nu se mai vedeau, și a încercat să tragă în piept cât mai mult din aerul proaspăt, până a simțit că amețește.