Despre Dragoș Morărescu, am amintirea, destul de estompată, a unei singure întâlniri, la începutul anilor 1980. Eu, fiind tânăr muzeograf craiovean, mă bucuram de orice prilej de a ajunge în capitală pentru a mă întâlni cu alți colegi de generație și de a vedea expozițiile din galerii. Așadar, a fost o întâmplare că l-am cunoscut pe artist, intrând la Simeza, unde am văzut prin vitrină o expoziție de grafică. Expoziția nu mi-a stârnit mare interes, cu atât mai mult cu cât numele îmi era cunoscut de la Saloanele de „Ex libris“, care se țineau atunci la Craiova și unde, în buna tradiție a festivalului „Cântarea României“, expuneau de-a valma artiști profesioniști și amatori. De fapt, nici acest gen de artă nu îmi inspira mare respect pentru că, asemenea multora dintre artiștii generației mele, consideram că este o formă de expresie prăfuită și inexpresivă. Intrând, surpriza a fost să întâlnesc un personaj distins, un domn politicos, amabil, dispus să mă însoțească prin expoziție și să-mi vorbească despre lucrările executate în tehnica gravurii. Mi s-a părut un comportament atipic pentru artiști, deoarece îi știam fie expansivi, fie retrași și, de aceea, deși puțin interesat la început, am păstrat amintirea acestei prezențe insolite, de o disponibilitate rar întâlnită atunci. Țin minte că după vizionare mi-am schimbat puțin părerea față de ex libris, față de arta de reproducere, în general, și mai ales față de grafica acestui domn politicos, discret entuziast, care se mișca lejer pe o largă plajă culturală. Ca să nu par cu totul ceea ce eram, adică provincial, i-am spus atunci ceva despre Aurel Mărculescu și despre apropierile pe care le găseam la el cu grafica acestuia. Acum, peste ani, nu pot decât să îmi imaginez toleranta condescendență față de naivitățile unui tânăr muzeograf, care tatona zona criticii de artă. A trebuit să treacă o viață pentru a înțelege superficialitatea acelei vârste, a unei gândiri pe care, deși o consideram liberă, era obturată de lipsa de informație, de șabloane, de mentalități pe care acum, cu multă nostalgie, le consider doar puerile. La nivel de mentalitate lucrurile nu s-au schimbat, deși nu mai trăim cu presiunea ideologică a acelui timp și, datorită internetului, acum suntem conectați internațional. Ce-i drept, această inflație informațională, greșit gestionată, generează cenzuri și tipare la fel sau chiar mai aprige decât cele anterioare.
Dar nu amintirea acelei întâlniri ocazionale m-a determinat să scriu despre el ci, mai curând, afirmația prietenului Vladimir Bulat, pe care, inițial, am considerat-o prea îndrăzneață: „Dragoș Morărescu, spirit enciclopedist care este un om atât de liber încât își permite să refacă istoria artei cu fiecare lucrare.“ Am realizat ulterior, la o citire mai atentă a lucrărilor sale, că această opinie reușește să condenseze un adevăr încă nerelevat despre artist. Într-un peisaj cultural dinamic, cum este cel românesc actual, înțeleg cât de mare este miza recitirii din perspectivă contemporană a unui artist născut acum un secol, cu o operă prolifică și atât de diversă (pictor, grafician, muralist, gravor, sculptor, arhitect, poet) și a cărui existență fizică s-a încheiat de aproape două decenii.
Opera lui Dragoș Morărescu s-a bucurat arareori, în timpul vieții autorului, de receptări favorabile din partea criticii profesioniste din epocă. Octavian Barbosa îl caracteriza în Dicționarul său drept „un patetic al trăirilor imediate“, ceea ce este evident pentru oricine îi vede pictura. Și tot el a fost cel care a surprins primul faptul că universul său artistic se exprimă de preferință pe cicluri tematice inspirate de subiecte cotidiene, culturale sau istorice, artistul reglându-și discursul vizual în raport cu acestea dar și în concordanță cu „structura sa temperamentală“. Vezi în acest sens ciclurile devenite și volume Case vechi din București, O istorie desenată a literaturii române, Lumini dobrogene, La malul Snagovului, ș.a.)
Preferința sa pentru teme creează ideea unei inspirații de tip livresc, ceea ce mă duce cu gândul la disponibilitatea pentru „convenție“, ca trăsătură organică a proiectului său creator, atât de asemănător cu tipul de percepție actual. Diferența ar fi, eventual, doar la nivel formal, Dragoș Morărescu fiind inerent tributar epocii sale. Or, tocmai această dimensiune apreciată atunci ca fiind o declinantă a artei sale, consider că trebuie revizitată acum, când de vreo două decenii trăim o spectaculoasă răsturnare de perspectivă, în sensul reanalizării unor viziuni marginalizate anterior. În actualul context cultural, personalitatea sa atât de diversă merită revalorizată, observând că, indiferent de tehnica practicată, fie că e vorba de pictură, grafică, sculptură sau poezie, opera conturează o lume plină de viață și cu un filon epic pozitiv.
Tema livrescului ar putea fi un punct de plecare important, relevând o asumare conștientă din partea autorului a acestui tip de discurs, unde citatul devine formă de afirmare a originalității. Mărturia soției artistului confirmă această cheie de citire: „Dragoș Morărescu a fost influențat de marii pictori, l-a adorat pe Picasso, – ceea ce se vede, pe Matisse; era înnebunit de tot ce era nou, nu îi plăcea clasicul. Era ieșit din tipare.“ Alături de cei enumerați putem adăuga și o serie de artiști români, în primul rând pe Lucia Dem Bălăcescu, față de care și-a manifestat declarat admirația, Aurel Mărculescu (în unele din seriile sale grafice), Marcel Janco, Ion Țuculescu, Gheorghe Vânătoru ș.a.
Fie și la o privire sumară, este deconcertant să încerci o ordonare a operei pe teme, stiluri, tehnici, perioade. Ai sentimentul de ceva copleșitor, care ar putea fi recuperat doar punctual. Sentimentul că, privind lucrările, nu am reușit la început să identific decât câteva „oaze“, acelea despre care credeam eu că merită studiate, cum ar fi ilustrațiile abstracte la poeziile lui Ion Barbu, în 1955, reliefurile metalice din 1960, sculpturile din anii 1980 și unele serii de linogravuri. Abia ulterior, la o privire mai atentă, am intuit omogenitatea creației sale, a cărei citire trebuie făcută în ansamblul ei, uitând vechile norme și abordând perspectiva logicii discursive, specifică noii sensibilități. Multitudinea acestor tipuri de expresie și mai ales diversitatea lor presupune o formă dramatică de deconstrucție a eului, favorizând ideea unei crize identitare a artistului aflat la limita dintre realitate și irealitate, într-un spațiu existențial foarte contemporan. Elementul biografic devine și el un atu important, dezvăluind postura sa de outsider, de marginalizat al lumii exterioare din cauza opțiunilor sale ideologice, care într-un fel justifică alunecarea sinuoasă între atâtea universuri posibile, ca o formă de refulare. Intenția de a-și schimba permanent masca identității vizuale poate deveni un suport pentru analiza acestui tipar atât de frecventat de mulți dintre artiștii tineri de azi. În acest sens, concluzia la care ajungea Andrei Pleșu în 1973 se dovedește a fi impecabilă prin concizia verdictului :„Dragoș Morărescu retrăiește cu atâta patos tot ce ține de cultura sa vizuală, pune atâta tenacitae în exercițiul prelucrării ei, încât sfârșește prin a dobândi o remarcabilă autonomie.“
Tentația recontextualizării întregii sale creații, în formă monografică, dintr-o asemenea perspectivă a paradigmei tranzivității esteticii actuale, este una dificilă dar și ofertantă pe măsură, iar expoziția deschisă recent la Galeria „Romană“ din București este cu totul relevantă și în acest sens.