O antologie de teatru (scurt de astă dată) a Filialei București-Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor din România nu e un lucru prea frecvent. Prima, în două volume, la care am participat eu însumi, a apărut în anul 1998, pe vremea cînd Asociația Scriitorilor București era condusă de Iosif Naghiu, iar secția de dramatrugie de Mircea Ghițulescu. Cei doi scriitori au trecut prea devreme în amintire. Împreună cu Lucia Verona și alți colegi dramaturgi, am prelungit cît am putut existența Clublui dramaturgilor și a revistei „Drama“. Proiecte ale aceluiași Mircea Ghițulescu. În 2017, a fost înființat Teatrul Dramaturgilor Români care a jucat la început dramaturgi contemporani. Din păcate, odată cu trecerea la direcția TDR a unor alte persoane decît dramaturgii, repertoriul s-a sucit mai mult către dramatizări (de pildă, după un roman de Mircea Eliade, care nu are nimic teatral), recitaluri pe baza unor texte ale unor autori care numai dramaturgi nu au fost (Urmuz) și nici măcar români (Lewis Caroll). Astfel, menirea acestui teatru a fost grosolan și anticultural deturnată, redusă foarte repede spre zero. S-a consolidat astfel tradiția noastră că orice plan bun trebuie neapărat distrus, nicio continuitate nu e posibilă și fiecare – puneți ce epitet doriți – crede că lumea începe cu el.
Așadar, dramaturgii s-au întors resemnați la scrierea și publicarea textelor lor care, cu puțin noroc, s-ar putea juca pe undeva, din bunăvoința vreunui excentric.
Prin strădania Luciei Verona, care conduce azi Filiala București-Dramaturgie a Uniunii, a Marilenei Dumitrescu, coordonatoarea volumului, și generozitatea Editurii Tritonic, a prozatorului care e și dramaturg Bogdan Hrib, avem în față o nouă antologie de texte teatrale.
Partea cea mai bună a acestui demers este acela că el există. Doisprezece autori de teatru de vîrste și experiențe literare și teatrale felurite propun tot atîtea piese într-un volum de aproape 400 de pagini. Numele lor trebuie consemnate: Alexandra Ares, Denis Dinulescu, Carmen Dominte, Marilena Dumitrescu, Dinu Grigorescu, Marian Ilea, Mircea M. Ionescu, Mihai Ispirescu, Ion Bogdan Martin, Olga Delia Mateescu, Pușa Roth, Lucia Verona. Deci scriitori maturi, deplin consacrați, avînd între 50 și 85 de ani, șase autoare și șase autori.
Sînt și lucruri care pot fi îmbunătățite la realizarea următoarei antologii, pînă la care sper că nu vor trece tot 25 de ani, precum între ea și precedenta. Așa, de pildă, aș fi preferat să citesc doar piese inedite editorial și scenic. Acesta ar fi scopul unei asemenea culegeri: să propună texte noi. O corectură mai atentă n-ar fi stricat, ca și marcarea pe header a fiecărui titlu, nu doar a celui al antologiei.
Piesele din volum, cu o mare diversitate tematică, pot fi totuși puse sub un semn comun: cel al actualității. Autorii se arată sensibili și reactivi în raport cu realitatea la zi. Fiecare autor își redactează o prezentare pe una-două pagini. În finalul textului său, Olga Delia Mateescu scrie: „Chiar textele cu o lume distopică sau cu accente absurde sunt copiii realității noastre de zi cu zi.“ Observația este adevărată cu privire la toți cei 12 dramaturgi. Un alt lucru de consemnat este că toate piesele propuse au tendința de a se încadra în genul comediei. Unele propun un umor mai apăsat, chiar șarjat (de exemplu, personaje care se numesc Dino Lefterescu, Victor Baracuda, Val Cașcaval, Bancnotă), altele, un haz mai amar și mai subtil.
Toate piesele sînt texte literare în adevăratul înțeles al cuvîntului, adică nu încropeli de „scenarii“ destinate unei anumite montări de conjunctură, ci deschise mai multor posibile versiuni scenice. Ele pot fi citite și cu ochii, din carte, lucru vizibil în atenția acordată didascaliilor care în scris se văd, pe scenă se pot doar bănui. Dar este la fel de sigur că toate aceste produse, aflate în stare de obiect livresc, se pot reprezenta pe o scenă, depinzînd desigur de inspirația regizorilor, scenografilor, adecvarea distribuțiilor etc. De altfel unele au trecut această probă și încă în chip repetat.
Dacă există un motiv pentru care cei 12 oameni de teatru ar putea fi furioși, precum jurații din piesa lui Reginald Rose, este că nu au loc destul pe scene pentru piesele lor care, dacă au și imperfecțiuni inerente, pot fi (pre)lucrate, dotate cu distribuții, decoruri, muzică de calitate, în limitele unor bugete onorabile, și aduse în stadiul de spectacole vrednice de atenția publicului. Primul pas ar fi ca regizorii și directorii teatrelor să pună mîna cu încredere și fără prejudecăți pe această carte.