Proaspăt apăruta carte a lui Mario Vargas Llosa, Vânturile, este o povestire despre care s-a mai scris în R.l. despre decrepitudine. În profunzimea straturilor povestirii – atâta vrem cât vorbim despre un amestec de ansambluri narative, cum ar fi configurația auto-reflexivă și cea subiectivă, care se confundă până la un punct – textul se dovedește a se focaliza pe decădere la modul general, extinzând perspectiva, dacă nu la nivelul întregii umanități, măcar la cel al civilizației apusene. Un timp anume, un prezent lax, locuit de personaje reale și ficționale, un prezent al declinului, este precis poziționat într-o geografie reală, centrul Madridului, fosta capitală a unei jumătăți a Lumii Noi, în care rătăcește, la propriu și la figurat personajul central al romanului. Dacă asupra reperelor spațiale nu e necesar să insistăm, deși Vânturile refac un parcurs de o zi nu în Dublinul asupra căruia revine obsesiv James Joyce și căruia îi construiește propria aură mitică începând cu odiseea lui Leopold Bloom, ci în Madridul din a cărui poleială imperială nu au mai rămas decât fațadele, exteriorul, cele temporale sunt foarte importante. Revenim, totuși, la periplul mitic al unui Ulise decrepit pe străzile, în piețele și parcurile centrale din Madrid, nu cred că ar fi fost o mai potrivită alegere decât aceea de a însoți parcursul joycean al eroului cu prefața admirabilului Mircea Mihăieș, care propune o cheie de lectură în Odiseea amnezică, textul însoțitor al volumului proaspăt apărut la Humanitas Fiction. Mircea Mihăieș așază lectura într-un timp precis în care naratorul, o proiecție a lui Mario Vargas Llosa, ajuns la vârsta de o sută de ani, s-ar fi rătăcit în Madridul anului 2036. Dar dacă distopia peruanului stabilit în Spania proiectează un anumit orizont temporal, un timp viitor în care să se poată constata declinul, acest avans e, cu certitudine, în limitele imediatului houellebecqian, care își așază peregrinările neo-existențialiste în viitorul imediat. Fără un reper temporar precis, această călătorie concluzivă a unei vieți se poate derula, evident, în 2036, dar poate fi la fel de bine proiectată într-un 2020 (probabil pre-pandemic), anul în care a fost scrisă povestirea. Poate de aceea reperele celor două maladii care au lovit lumea ultimilor ani, pandemia respiratorie (și infodemia asociată) și războiul din Ucraina nu răzbat din analiza lucidă a personajului proiectat într-un viitor imediat, dar captiv într-un trecut din care nu se poate elibera. Luciditatea analizei personajului ține mai degrabă de claritatea cu care asociază fragmente de istorie a culturii și civilizației, nu foarte afectate de amnezie, cu fragmente de istorie personală, aproape neinteligibile în lectură. Există în această poveste personală a eroului o anumită reluare insistentă a faptelor încă neșterse din propria viață, cum ar fi regretata părăsire a Carmencitei, ori a opiniilor actuale, a căror coajă subțire acoperă de fapt tot o raportare la reperele culturii și civilizației – eroul nu îl crede pe prietenul său, Osorio, că a fost profesor de filozofie atâta vreme cât nu a citit Pascal –, ceea ce, din punct de vedere stilistic, e remarcabil și, totodată, rar ca tehnică naratologică. Cum ar putea altfel un personaj a cărui poveste nu poate fi luată ca atare decât în raport cu serie de repere solide, verificabile, pe care să își bazeze constructul narativ, să rămână credibil prin propria povestire, dacă nu fiind consistent cu propria bâlbâială, cu propriul discurs repetat sine die? Amnezia eroului produce această repetare ca o placă stricată ordonând cumva planurile și, implicit, ansamblurile narative de referință:
„Vargas Llosa a simțit astfel nevoia să sublinieze caracterul ficțional al scrierii, care vira prea apăsat spre o eseistică vehementă. În fond, Vânturile descrie ceea ce se întâmplă cu oamenii, și abia în planul al doilea vorbește despre transformările suferite de instituții și de structuri sociale“ (Mihăieș, p.25),
Dar ficționalul pătrunde și altfel pe coridoarele textului. În afara trimiterilor directe prin vocea personajului la autorii canonici care l-au influențat pe Vargas Llosa, textul este asaltat de prezența unor personaje a căror credibilitate nu poate să depindă decât de asumarea prin lectură a referinței livrești. În spectacolul propriei căderi fizice și a lipsei de control a propriului organism asupra sfincterelor, personajul duce simfonia mirosurilor pe un alt palier, de care se dezice, dar care este girat de numele protagonistului din Metamorfoza kafkiană, în chip de artist, de autor:
„Osorio m-a târât acum câteva luni – sau poate săptămâni – la o nouă galerie, zdrobitoare, mi-a zis, în Lavapiés. Expoziția se intitula: Sculpturi pentru simțul olfactiv. Erau acolo cam douăzeci de maimuțoi care vomitau, defecau sau supurau niște lichide […] pe care, pentru a aprecia semnificația mostrei în întregime, trebuia să le miroși în niște recipiente unde doi maimuțoi își scurgeau excrescențele astea. De când am intrat m-a năpădit o asemenea greață, că mi-a venit și mie să-mi vărs și sufletul în cloacele alea. Și, bineînțeles, m-au copleșit și niște vânturi în lanț. Veșnic mi se întâmplă așa când mă calcă ceva pe nervi. Dar Osorio – cum să nu! – m-a asigurat că, după un prim moment dificil, mirosul stăruitor nu mai e scârbos și te face să înțelegi semnificația profundă a mostrei. Și a adăugat: Sensul ei metafizic. Credea, bietul naiv, că o să mă intimideze. Nu mi-am imaginat niciodată că metafizica miroase a vânturi, i-am răspuns. Îmi sunt de ajuns ale mele. La sfârșitul parcursului, artistul în persoană, un tânăr păros cu privire de nebun, care părea să nu fi făcut baie niciodată și zicea că se numește Gregor Samsa, îl fericea pe eroicul vizitator cu un text tradus din Baudelaire despre valoarea artistică a mirosurilor“ (pp.70-71).
în Vânturile lui Mario Vargas Llosa, o lucrare cu puternice rădăcini livrești, care în spatele decrepitudinii personajului ascunde declinul unei civilizații – el o mai făcuse și în alte opere ficționale, cum ar fi Povestașul ori Lituma în Anzi, dar și în eseurile pe care le amintește Mircea Mihăieș în prefață – și în care experiența olfactivă, mirosul fiind cel mai vechi și cel mai persistent dintre simțuri, nealterat până în pragul morții, conduce, proustian, la introspecție. De o vreme cu veacul (imaginea amintește de personajul central al lui Vodolazkin din Aviatorul, care ilustrează prin sine un secol al altor forme de cădere și amnezie parțială), eroul lui Vargas Llosa recompune prin simțul olfactiv, ca expresie a asumatei recuperări a unei memorii fragmentare, o lume în disoluție. Vânturile însele sunt expresia aceste disoluții, a transformării societății într-una suficientă sieși și incapabilă de control. În lumea în care fragmentele narative și cele ale memoriei culturale recuperate sunt purtate de expresia lipsei de control a bătrânului, fluxurile memoriei, care în opera lui James Joyce sau în cea a Virginiei Woolf au continuitate analogică, sunt înlocuite de fragmentele digitale de memorie culturală și, mai rar, de memorie personală, care sunt purtate de vânturile risipirii. Tema majoră a scrierilor actuale, memoria, recuperată fragmentar, în lucrări care aduc împreună subgenuri literare și tehnici narative diferite, e preluată și de Vargas Llosa, dar exploatată original, ironic și grav deopotrivă, împotrivindu-se unui curs firesc al civilizației, al valorilor, unei fragmentări a reperelor – eroul său, deși ajuns la vârsta de o sută de ani, e un luptător pentru drepturile cetățenești și participă la protestul împotriva închiderii unor cinematografe –, autorul fiind conștient de parcursul ireversibil al ființei de carne și al ființei culturale, de fragmentarea accelerată a valorilor și de risipirea lor odată cu vânturile. Antipostmodernă ca mesaj, dar utilizând instrumentarul postmodern de organizare discursivă, povestirea lui Mario Vargas Llosa are încapsulată în ea revolta împotriva tuturor formelor de digitalizare, extinse de la media clasice (eroul e un fost jurnalist) la cultura înaltă. Pierderea fluxului, eminamente analogic, nicidecum alcătuit din unități discrete, ci continue, fie el flux al memoriei, fie al parcursului cultural, e ceea ce lasă deschisă posibilitatea dislocuirii prin vagi, enervante și extrem de scurte expresii ale analogicului fluid: vânturile însele, care funcționează, întărește Mircea Mihăieș, deopotrivă cu rol de cezură și coda, fragmentând aparent (la nivel narativ), dar fluidizând curgerea valorilor culturale deja fragmentate, respectiv trimițând tematic la tema inițială, reluată identic (ca discurs al bătrânului fără control asupra propriei memorii, incapabile să se așeze în flux) sau vag diferit, ca privire din alte unghiuri.
Romanul lui Vargas Llosa e o carte despre pierderea memoriei lucrurilor recente, a controlului asupra carcasei de carne, în descompunere iremediabilă, încă din timpul vieții. Chiar dacă sugerează sau descrie cele mai dezgustătoare forme ale descompunerii, antrenând prin simulare textuală simțul olfactiv, ea devine, după cum subliniază Mihăieș, un tratat de degenerescență, care nu se citește doar la suprafața faptelor, a întâmplărilor unei rătăciri în arhipelagul amneziei umane, ci ca eșuare prin lumea insulară a amneziei umanității, incapabile să se antreneze în curgere după repere, într-o lume în metamorfoză ireversibilă.