Să recunoaștem că o asociere de oboseală și repulsie ne cuprinde pe mulți dintre noi la amintirea perioadei comuniste a literelor românești. Noile evenimente, tensiuni, decepții o umbresc în chip obiectiv, ceea ce nu înseamnă însă că ea nu înfățișează un interes istoric și moral departe de a fi epuizat, reclamând o continuă operație reconstitutivă. E vorba de două capitole ale trecutului de jalnică memorie de care se cuvine a ține seama, unul circumscris de granițele țării opresate de regimul totalitar și celălalt, al exilului beneficiind de condițiile democratice „burghezo-moșierești“. Ambele constituie materia ultimului volum pe care ni-l oferă Ștefan Ion Ghilimescu. Străin de rezervele, relativizările, eschivele, nuanțele menajamentului care nu lipsesc din suficiente considerații similare, d-sa prezintă realul în cauză în toată oroarea acestuia. Avem pe de o parte o liotă de autori care sovietizau cu spor, „«breaslă» de pupincuriști și vajnici trompetiști (în genere pseudocreatori, veleitari și «turnători» de cea mai joasă speță)“. Numele lor (nu o dată transcrise aici sarcastic!)a rămas doar în formatul mic al unui dicționar de epocă: „Tovarășii Mihai Novicov, Nikalai Moraru, Cehi Iuliu, Ion Pas, Savin Bratu, Florea Rariște, Marcel Breslinka, Silvian Iosifescu, Victor Tulbure, Ion Bănuță, Sütö Andras, Eugen Frunză, V. Em. Galan, Eugen Luca ș.a.m.d., unii cu studii neterminate sau vorbind stricat românește, considerați mari scriitori“. O personalitate scriitoricească autentică precum Petru Dumitriu s-a pretat, din păcate, la rândul său, la o prestație propagandistică, producând între altele romanul Drum fără pulbere, „după Monica Lovinescu adevăratul act de naștere al realismului socialist autohton“. Un elogiu al „Canalului Morții“ în care, „după cele mai optimiste estimări“, și-au găsit sfârșitul circa 50.000 de oameni. Dar nesăbuitul în acele momente prozator a găsit cu cale a declara ulterior: „Îmi vine să-mi tai mâna cu care am scris Drum fără pulbere“.
Alți numeroși, prea numeroși slujbași ai totalitarismului roșu n-au exprimat însă niciun regret, nicio remușcare pentru scrisul lor culpabil. O conduită cu o pondere a compromiterii proporționale cu importanța lor au avut-o și câțiva interbelici de prim-plan. Sadoveanu se arată extaziat de figura lui Stalin, la o întâlnire cu acesta: „Generalissimul care a răpus furoarea teutonică se înfățișa blajin, bun și modest. Chipul pălit de veghieri, cu părul și mustața cărunte, părea o medalie de argint vechiu“. Monstruoasa Uniune Sovietică nefiind în privirea acestui scriitor „parcă hipnotizat de maleficul dragon“ decât „o patrie ideală – viziunea viitorului. Pentru realizarea ei definitivă, oamenii sovietici au luptat și și-au jertfit morții, au muncit și continuă să muncească fără întrerupere“. G. Călinescu are aerul de-a pastișa fraze din coloanele ziarului oficial „Scânteia“: „Citind operele literare și tehnice tipărite în cinstea împlinirii a 5 ani de la proclamarea Republicii Populare Române, sunt încredințat că tot mai mulți își vor da seama că, pentru făurirea viitorului măreț și pașnic al patriei noastre, este necesară unirea mereu mai strânsă a tuturor cetățenilor conștienți sub călăuzirea P.M.R., a tovarășului Gh. Gheorghiu-Dej“. Precum și un test etic suplimentar, de care subsemnatul ia cunoștință abia acum: „după unele mărturii, fie că le dăm sau nu crezare, G. Călinescu ar fi nutrit în secret dorința de a-i lua locul ca lider comunist chiar lui Gheorghiu Dej“. Și divagând puțin, care a fost atitudinea reală a acestuia (nu cea din Istoria literaturii române) față de un onorabil confrate precum Perpessicius? Iată cuvintele sale dintr-o corespondență cu Al. Rosetti: „Stil unsuros, tăvălit la picioarele cititorului, cu solemnități de petiție (…), cu rezerve acoperite în patru perechi de mănuși și cu laude colosale, duse până acolo încât să pară a ieși din ele o ironie. Scopul lui este de a-și pune bine inexistenta-i activitate literară cu toți inșii, de a deveni un fel de sigură trâmbiță a orice inepție. (…) Îl pândesc pe acest măscărici (…) și-l voi izbi cu o măciucă în momentul cel mai dezagreabil“. Cât îl privește pe Camil Petrescu, acesta se ocupă de Nicolae Bălcescu împlinind „o sarcină trasată scriitorului direct de sus“, pentru ca eroul pașoptist să devină, „la cererea secției de propagandă și agitație a partidului unic, avantmodelul conducătorului așa-zisei revoluții (sic!) proletare“. Romanul Un om între oameni nefiind decât „o realizare contrafăcută, concepută samavolnic, falsă“, cu toate că „atât de schilodit de cenzură“.
O mențiune specială merită cazul Ion Caraion, unul terifiant. Informator îmbelșugat al Securității, e drept, poetul de mare înzestrare a fost nu doar un deținut politic în cumplite condiții, ci și o victimă specială a sadismului „organelor“ atotputernice. Amenințat de o pedeapsă cu moartea. Confesiunea sa o extragem – culmea! – dintr-o „notă informativă“: „în niște împrejurări care erau departe de a fi normale, când puținul ce mai supraviețuise din mine trecuse de limitele și ale disperării și ale nebuniei, după ce nu mai aveam nimic pe lume, după ce am fost închis, după ce mi s-a confiscat opera, după ce mi s-a spus că va fi arsă (ceea ce a dezorganizat și schimonosit cu totul mintea mea), după ce un moment tragic impus m-a transformat (ca să mă pedepsesc eu însumi? În libertatea de a trăi? Nu știu…) în ceea ce-mi fusese mai odios“. Până și inclementul Goma l-a înțeles… Șirul de personaje din scrierea pe care o avem acum în vedere se completează cu câteva nume mai puțin cunoscute ale diasporei precum Mircea Popescu, „cel mai de seamă critic literar al exilului“, Alexandru și George Ciorănescu, Aureliu Răuță, Antoaneta Bodisco, David Popescu. Finalul e consacrat Hertei Müller, laureata Premiului Nobel în 2009, „cel mai prețios și mai râvnit de pe mapamond“. Un exeget de primă mână, cu un amplu orizont intelectual, acribios, nu în ultimul rând temerar, Ștefan Ion Ghilimescu nu are încă parte de prețuirea cuvenită.