I-am cunoscut prea puțin pe Maria și pe Vladimir Iliescu, dar nu pot să-i uit. Nici, așa cum spune Poetul, atunci „nu i-am înțeles“. Iar acum aș vrea să se știe despre ei și despre locul lor în cultura românească dincolo de limitele specialității.
Erau amândoi din Bucovina răpită de ruși. Numai că unul venea de la Viena, și altul din Bucovina de nord. Aveau o singură calitate în comun: erau amândoi de origine evreiască.
Maria Iliescu a fost o eminentă clasicistă-romanistă a Universității din București. S-a scris mult despre ea. Sub acest nume au cunoscut-o, toți, la Universitatea din București. Pentru noi, cei din Universitate, ea era numai Hatty, Hatty Iliescu. Pentru că era căsătorită cu Vladimir Iliescu, cel din Bucovina. Numele ei adevărat era însă Adelsberg, numele german al mamei sale, care locuia la Viena. (Adel înseamnă „nobil“ în germană. Era, așadar, o nobile donna.) Ea a început încă din 1935-36 să intuiască pericolul nazist. Viena urma să fie ocupată de Hiltler cu tot ceea ce nazismul avea mai urât: antisemitismul. De aceea, mama a hotărât să-și trimită copilul în Bucovina, sperând că în Bucovina noastră, românească, persecuțiile naziste vor fi mai blânde. Probabil că și mama Adelsberg era și ea originară din Rădăuți, unde probabil avea câteva proprietăți. Se știe că Bucovina noastră românească avea o populație etnic mixtă (germană, austriacă, poloneză și rusească, ucraineană și românească). (Nu mai spun că fiecare din aceste state, începând cu Austria, își revendica Bucovina noastră, „răpită“ de români.) Unele valori ale ființei noastre naționale se găseau pe teritoriul bucovinean (mai ales mănăstiri și unii oameni politici de relief). Este adevărat că mai ales evreii puteau emigra ușor în Austria, precum era ușor unui român evreu din Viena să vină în obcina lui natală. Acesta trebuie să fi fost și cazul mamei Mariei Iliescu. Mama Mariei și-a încredințat copilul unui cămin catolic care-i primea pe cei persecutați de hitleriști. Acesta era cazul de față. Căminul catolic din Viena avea ramificații în România, la București și în provincie. Așa a ajuns Maria să facă întreg ciclul școlar (cum se spunea atunci) „la maici“, în școlile institutelor de binefacere antinaziste din țara noastră. Mama Mariei probabil știa că în Bucovina ar fi fost mai puțin expusă persecuțiilor decât în Viena ocupată de naziști. Așa a și fost. Maria a urmat ciclul primar și secundar, tolerant și elitist, al școlilor catolice din România. Acolo a învățat Maria în special latina și greaca și, probabil, ebraica, care i-au fost mai departe de folos în cariera ei universitară.
Cu puțin înainte de a intra eu și soția mea, Florica Dimitrescu, la Universitate (1947), profesorul Alexandru Graur a ajuns șeful catedrei de limbi clasice a Universității din București (succedând profesorului Nicolae Herescu, rămas în străinătate, dușman total al comunismului). Maria Iliescu (căsătorită) era asistentă la catedra lui Graur de latină și de greacă. Așa am cunoscut-o cei care împreună cu mine, în 1951, intram la Universitate: Maria Iliescu. Din catedra precedentă rămăseseră, dacă îmi aduc bine aminte, vreo doi-trei profesori specialiști în limbi antice și limbi clasice (profesorul Aram Frenkian). Alexandru Graur nu a prea făcut excluderi din catedra veche; în schimb, a îmbogățit catedra sa cu profesori specialiști, precum I. Fischer (Piscator), Mihai Nasta, G. Tohăneanu, I. Nichita etc. Maria Iliescu venea din Austria și între aceștia era cea mai bine instruită. Maria Iliescu mai avea însă un avantaj: fusese școlăriță la institutele catolice din România, unde predase latina și greaca în timpul persecuțiilor naziste profesorul Graur. Deci Graur își cunoștea colaboratorii încă de pe când unii erau persecutați de legile regimului precedent, filo-nazist. În timpul persecuțiilor „legale“, se construiseră legături de prietenie și de filiație științifică. La Catedra de Limbi clasice a lui Graur, în momentul când am intrat la Universitate, se adunaseră lumini profesionale excepționale și studiile clasice înfloreau. Revista „Cum vorbim“ și lingvistica pe care ea o promova au fost o dovadă.
În anii 1950-51, se produce o ruptură catastrofală. Stalin, stăpânul lumii comuniste, urmând sfaturile unui lingvist rus, Vinogradov, a scris așa-numitele teze ale lingvisticii marxiste. (Să-mi fie permisă o paranteză: în acele zile, profesorul meu, Rosetti, căruia eu îi eram un umil învățăcel, m-a oprit pe drum spre casa lui, într-un loc apropiat de fosta cofetărie Scala, și mi-a spus: „Niculescule, Stalin ne-a dovedit că nu există lingvistică marxistă.“ Cuvintele lui Rosetti mi-au luminat de atunci toată viața: nu există altă lingvistică decât aceea occidentală, franceză, întemeiată de A. Meillet.)
Rezultatul: în 1952, un anume Mihai Roller, marele comisar bolșevic al culturii române din anii ocupației sovietice, a dat afară din Universitate o serie de figuri importante, printre care unii erau evrei, probabil dușmani ai lui. Printre aceștia, în primul rând, Maria Iliescu, Vladimir Iliescu și I. Fischer (Piscator). Împreună cu Maria Iliescu, care de bună seamă „ispășea“ parcursul culturii ei occidentale din școlile catolice, au fost dați afară din Universitate G. Tohăneanu, I. Fischer, Boris Cazacu, I. Coteanu și, bineînțeles, profesorii Alexandru Rosetti și Al. Graur (adică cei din aripa de stânga a filocomuniștilor din 1944).
Maria Iliescu, împreună cu soțul ei Vladimir, au fost luați imediat de profesorul Iorgu Iordan la Institutul de Lingvistică al Academiei RPR, nou creat în București, pentru latină și greacă. Toți cei dați afară nu prea știau pentru ce au fost eliminați. Doi dintre ei însă știau ceva mai mult: Maria și Vladimir Iliescu. Pentru că erau de origine ebraică, pentru că proveneau din familii din zone ocupate de sovietici (Bucovina) și pentru că studiaseră amândoi în institute occidentale catolice. De aceea rămăseseră amândoi fără serviciu, ceea ce nu a împiedicat iubirea și căsătoria lor să rămână neschimbate. Maria Iliescu, în plus, a mai rămas încă alți câțiva ani, până când s-a creat, la Craiova, o nouă Universitate, cu o catedră de filologie romanică, unde a fost recomandată de marele Iorgu Iordan ca să concureze pentru postul de profesoară en titre. A întâlnit acolo o asistentă care a fost și prietenă apropiată a Mariei Iliescu. Se numea Adriana Costăchescu. Atunci când profesorul Iorgu Iordan a propulsat-o pe Maria Iliescu în Europa, ea a fost invitată în diverse universități italiene. Ultima oară a predat la Universitatea din Trento (Italia), unde a predat lingvistica romanică cu deosebit succes. Dar… în țară nu a mai revenit niciodată la catedra de specialitate clasică din București.
Maria Iliescu avea titluri de glorie europeană încă de când lucra la Universitatea din Craiova. Trebuie să recunosc că și cei de la Craiova erau foarte mulțumiți că numele Universității lor era bine cunoscut în lume prin Maria Iliescu. Dar, atunci când în anii 1980 s-a creat la Universitatea din Udine un post de profesor de limba și literatura română, Maria Iliescu, care publicase în România o carte despre limba vorbită de italienii friulani rezidenți în țara noastră, s-a socotit îndreptățită să concureze pentru postul nou creat. (Trebuie să fi avut și aici recomandările lui Iorgu Iordan.) Numai că în acei ani, colegul meu și prieten vechi Cesare Alzati, de la Universitatea Catolică din Milano, mi-a arătat că ar exista posibilitatea de a mă înscrie și eu la un concurs pentru acest post. Cu ajutorul fiului meu, Adrian Niculescu, care încă din 1983 luase azilul politic necesar, am putut să trimit în Italia exemplare din lucrările mele de limba română și romanistică. Cu trei geamantane grele cu fotocopii ale lucrărilor mele, în opt exemplare fiecare, Adrian a plecat la Padova (unde se găsea Lorenzo Renzi) și la Roma, unde îl aștepta marea profesoară Rosa del Conte personal: trebuia depus la Ministerul Universităților un exemplar din toate lucrările pe care le aveam. Cu amândoi și cu G. Caragață, trecusem în 1969 examenul de liberă docență al Universității italiene: nu eram încă doctor la universitățile din România, dar eram liber docent al Universității italiene. Rezultatul a fost în favoarea mea: eram mai cunoscut în Italia decât Maria Iliescu. (Pe de altă parte, pe universitarii de la Udine nu îi prea interesau friulanii din România despre care scrisese Maria Iliescu.) Explic astfel și cauzele datorită cărora am obținut eu postul de cattedratico la Universitatea din Udine, unde am devenit ulterior profesor emerit și am rămas până astăzi, când mi-am încheiat cariera universitară (România, Italia, Austria și Franța). Explic astfel cauzele datorită cărora am obținut eu postul de cattedratico la Universitatea din Udine.
Scriu aceste lucruri pentru că, într-un fel, și eu am avut o soartă asemănătoare cu aceea a Mariei Iliescu. Destinul ei victorios a fost însă mai frumos decât al meu: ea a fost chemată la Universitatea din Innsbruck, Austria, ceea ce pentru ea însemna întoarcerea la origini, pentru că Austria era țara ei de baștină. Dumnezeu și-a arătat puterea, a răsplătit destinul mamei sale și al ei, a întors-o de unde a plecat: din România. Bineînțeles, din Austria, cu ușurință a fost aleasă în comitetul restrâns al Societății de Lingvistică Romanică (SLR) de la Strasbourg, de mai multe ori, ca reprezentantă a Austriei și a României. Cu această foarte onorabilă acoperire, a ajuns de câteva ori și în România, la Universitatea din Craiova, pentru a ține conferințe.
Trecând acum la soțul ei, Vladimir Iliescu, născut în anul 1926, îl găsim colaborând, la o vârstă matură, ca istoric, cu valorosul meu prieten și coleg de liceu (și vecin de casă la Craiova), Radu Ciuceanu (1928-2022), membru de onoare al Academiei Române. Vladimir Iliescu a practicat împreună cu Radu Ciuceanu o istorie a României privind mai ales minoritatea românească-evreiască înainte și după holocaustul de la Auschwitz. Lui Vladimir Iliescu îi aparțin o serie de constatări necesare pentru a judeca soarta evreilor români din Transilvania. Nu a vorbit însă niciodată despre soarta evreilor de origine română din Bucovina și Ucraina, urgisiți și asasinați de naziști la Vapniarka, Bogdanovska (Transnistria) și la Auschwitz – și nu numai acolo. Câți români vor fi fost, nu putem ști nici astăzi. Adevărul despre evreii din România nu a putut să fie niciodată precizat sau divulgat prin lucrările istoricului Vladimir Iliescu, legat mai mult de ale lui Radu Ciuceanu, decât de propria lui identitate. Pe amândoi, Istoria îi va avea în vedere la o judecată justă.
***
Timpul trecând, cei doi soți au ieșit la pensie, unul din Austria (Maria), celălalt la București (Vladimir). Unde să se ducă ei amândoi împreună? S-au întors la Craiova, la Universitate, unde au regăsit-o pe inimoasa și fidela profesoară Adriana Costăchescu. Și-au cumpărat un apartament în centrul orașului, ca și cum Craiova ar fi fost locul lor din totdeauna. Din nefericire, soarta evreului rătăcitor în lume și necunoscut în identitatea lui valoroasă a atins într-un târziu și cuplul lor. Mai întâi s-a stins Maria Iliescu, care a fost îngropată într-un cimitir din Craiova, condusă la funeralii de corpul profesoral al Universității din Craiova. S-au scris mai multe articole despre ea în revistele de specialitate și în ziarul local, până când, la un timp destul de scurt, a decedat și soțul ei, Vladimir Iliescu (cu puțin înainte de moartea și a lui Radu Ciuceanu). Acum, amândoi, Maria și Vladimir Iliescu, odihnesc, unul lângă altul, într-un cimitir în care niciodată nu și-ar fi imaginat să se odihnească pe veci. Nu pot aici decât să-mi amintesc cuvintele grecilor din antichitate: Eros-Thanatos.
Știința românească a limbii și umanitatea, omenia românească nu puteau să aibă o mai minunată confirmare. Dacă scriu aceste rânduri în amintirea din ce în ce mai îndepărtată a lor, o fac plecându-mă în fața destinului unei iubiri nezdruncinate de Istorie, de vicisitudinile destinului, dar și de distanțele mari în timp și în spațiu.
Iubirea lor a rămas aceeași în eternitate.