Pînă și problema timpului a fost luată de la filosofie și mutată la fizică. Fizicienii au calculat cînd anume a apărut timpul, cînd va dispărea, cu toate cele în care este. Filosofiei i-a rămas numai timpul uman, legat de viață și de moarte. Ultima fiecăruia îi stă, drept „soră“, cum zice sfîntul meu, în față.
*
Sentimentul cel rău al ființării și părerea de rău după liniștea lipsită de durere a nenașterii, la Blaga: „S-ar întoarce insul cît mai tare înapoi în peisajul natal, purtat de sentimentul că ar fi fost mai bine să nu se fi născut niciodată“, scrie el în Luntrea lui Caron. Din Biblie și de la tragicii greci, pînă azi, același vaiet, același protest față de naștere și-aceeași dorință a nenașterii. Noroc cu Goethe, pentru care „Oricum ar fi, viața-i lucru bun“.
*
După ce a petrecut un an bun în așa-zisa lui captivitate la zeița Circe, Odiseu, veșnicul prizonier în insulele erosului divin, s-a săturat. Și a cerut învoire să plece: „O, Circe,/ Te rog să faci așa cum juruiseși/ Și să mă lași să plec la mine-acasă“, se milogește el. Iar zeița l-a sfătuit să facă o călătorie de documentare asupra… viitorului: „Dar mai nainte cată voi s-o-ntindeți/ Pe-o altă cale, să intrați în lumea/ Cealaltă, la împărăția morții“. Deci, nici mai mult, nici mai puțin decît o călătorie în Infern, unde să se întîlnească cu Tiresias, „prorocul orb și-ntreg la minte“, care o să-i spună viitorul. Zeiță puternică, dar nu olimpiană, Circe îi precizează amănunțit și drumul spre Hades, și ritualul prin care poate obține informații despre viitor. Așa că Odiseu își anunță supușii încotro pornesc, face față cum se cuvinte lamentațiilor lor – nu altele decît ale sale – cînd află ei că, în loc s-o ia pe întinsul noian de ape înspre casă, spre Itaca, iau drumul lumii celeilalte, și, avînd la ei jertfele rituale pe care, nevăzută de nimeni („Căci cine poate pe un zeu să-l vadă/ Cu ochii lui, de nu vrea însuși zeul?“) i le pune la dispoziție zeița, pornește spre „fluviul Ocean“. Călătoria spre capătul lumii, dincolo de cimerieni, a fost întinsă, „Doar vîntul și cîrmaciul/ Mînau pe mare vasul“. Așa că-n scurtă vreme, o zi, poate o zi și ceva, textul Odiseei nu este clar, au ajuns la fluviul Ocean, apoi, la „Dumbrava cu plopi mari, cu sălcii sterpe“ a Persefonei; adică, în lumea cealaltă. Oricum, Ulise și ai săi au ajuns mai încet decît Elpenor, ortacul lor, care, pășind în gol de pe acoperișul palatului, murise pe insula zeiței chiar în preajma plecării.
Urmînd cu strictețe indicațiile zeiței, Odiseu s-a dus, om viu cum mai tîrziu Dante, la cei morți. Dar nu chiar înăuntrul Hadesului, ci numai pînă la gura lui, unde a oficiat ritualul: a tăiat oaia neagră și berbecele de ofrandă, le-a scurs sîngele în groapă, a adus prinoase de mied, vin dulce, apă, făină. Mulțime de umbre îndurerate și curioase s-au bulucit atunci în jurul său. Urmînd cu strășnicie prescripțiile Circei, el n-a îngăduit nici măcar umbrei mamei sale să se înfrupte din sîngele vărsat la pămînt, ci l-a așteptat pe Tiresias. Ilustra umbră a profetului a venit, s-a înfruptat din sînge să prindă glas, apoi i-a prevestit lui Odiseu viitorul: nu unul liniar, ci unul bifurcat și depinzînd de faptele acestuia: dacă el și tovarășii lui nu se vor atinge de turmele Soarelui de pe insula Trinacria, pe unde cu siguranță vor trece, atunci vor ajunge acasă; dacă însă se vor atinge de animalele lui Helios, atunci Odiseu își va pierde nu numai corăbiile, ci și toți tovarășii – Odiseea e de altfel istoria felului cum regele din Itaca își presară tovarășii în Mediterana –, și, drept urmare, va ajunge cîndva, tîrziu și singur, acasă. Și va trebui să ucidă din nou, și anume, pe toți pețitorii Penelopei. Apăsătoare prevestire îi mai spune și că, după măcel, va trebui, vai, să plece din nou, într-o ultimă călătorie, de data asta pe uscat, purtînd o vîslă pe umăr.
„Iar după ce din lance vei ucide
Cu-nșelăciune ori în luptă dreaptă
Pe pețitori acasă, ia-ți o vîslă
Îndemînată și apucă drumul
Și mergi pînă ce-i da de niște oameni
Ce nu-s deprinși cu marea și nu gustă
Bucatele din sare potrivite,
Nici știu de rumenitele corăbii
Și nici de vîsle, aripele-oricărei
Corăbii. Eu ți-oi spune care-i semnul
Cel mai vădit spre-a nu da greș în cale.
Cînd alt drumeț te va-ntîlni pe tine
Și zice-va că ai pe dalbul umăr
Lopată-n loc de vîslă, -nfige-acolo
În glie vîsla…“.
Abia atunci, și numai după cuvenite prinoase către zei, se va întoarce, în sfîrșit și pentru totdeauna, acasă, urmînd să aibă o viață lungă și-o moarte la adînca bătrînețe, în mijlocul insularilor săi.
După ce-a aflat ce alegeri îi oferă viitorul, și după ce-a vorbit cu mama sa și cu alte cîteva umbre celebre, Odiseu s-a întors de unde a plecat, adică, pentru a doua oară, la Circe. Apoi, spre alegerile la care-l obligau destinul, adică zeii, pe care nu de puține ori îi supărase.
Odiseea s-ar fi sfîrșit scurt dacă pe insula soarelui eroul ar fi făcut față probei inițiatice a somnului și i-ar fi oprit pe tovarășii săi să omoare boii lui Helios… Dacă în Trinacria nu s-ar fi lăsat cuprins și învins de „un somn dulce“, eroul s-ar fi întors acasă la scurtă vreme după coborîrea în lumea morților și ocolul pe la Circe, și-atunci, desigur: n-ar mai fi ajuns la limita de Apus a lumii cunoscute, adică la Calipso, apoi la feaci, n-ar fi întîlnit-o pe prima nimfetă a literaturii universale, Nausica, și așa mai departe. Dacă avem curiozitatea de-a calcula, în timpul precis și închis al narațiunii, cînd anume s-a întîmplat călătoria lui Odiseu în Hades, ne dăm seama că – din moment ce el a rătăcit pe mare și printre zei zece ani după terminarea războiului Troiei, iar la Calipso a stat șapte ani – această călătorie a unui om viu la cei morți s-a petrecut cîndva, la sfîrșitul anului al treilea de după căderea Troiei, respectiv al treisprezecelea (ca să vezi!) de cînd plecase Odiseu, tînăr și falnic războinic, de-acasă, din Itaca. La fel, ne dăm seama că, în momentul celei de-a doua plecări de la Circe, războinicii-corăbieri ai lui Odiseu mai aveau de trăit numai cîteva zile, iar Odiseu însuși mai avea în față șapte ani lungi și lați de rătăcit și de iubit prin lume.
Dante, care l-a întîlnit pe Odiseu în al optulea cerc al Infernului, i-a scurtat drastic lui Odiseu rătăcirea pe mare. Versiunea dantescă a peripețiilor lui Odiseu începe pe insula Circei, în momentul primei – după Dante, singurei – plecări a eroului de la zeița vrăjitoare. Odiseu cel întîlnit de Dante i-a mărturisit vizitatorului său viu din Infern (așa cum viu fusese în Hades, dar în versiunea homerică, Odiseu însuși) că, atunci „Cînd am scăpat, grăi, de Circe, care/ mai mult de-un an mă țintui ca-n clește“, s-a simțit cuprins de o dorință arzătoare, mai puternică decît iubirea de ai săi, aceea de a cerceta lumea:
„nici milă de părinte, nici iubire
de fiu și de nevastă-ori datorința
de-a-i fi prilej în veci de fericire,
n-au izbutit să-mi stîmpere dorința
de-a cerceta pămîntu-n lung și-n lat
și omului virtutea-ori neputința“.
Așa că, rememorează el din Infernul dantesc, „Pornit-am dar pe marea fără hat“, cu o singură corabie și cu soții lui credincioși, colindînd apele Mediteranei și pămînturile mărginașe, Spania, Marocul, ținutul sarzilor, insule necunoscute ș.a.m.d. Iar pe cînd „Bătrîni eram și-n noi pierise focul“ au ajuns „pe unde/ Hercul pe vremuri însemnase locul/ ca nimeni mai departe să se-afunde“: adică, la Gibraltar, la hotarul lumii cunoscute; cam pe-acolo unde, în Odiseea lui Homer, se află ostrovul zeiței Calipso, căci, în acest caz, Dante nu numai că nu se îndepărtează prea mult de geografia Odiseei, ci se chiar inspiră din ea, de pildă pentru numele fluviilor infernale: Piriflegeton, Stix, Cocit, Aheront. Iar acolo, la marginea lumii, printr-un discurs iscusit și trufaș – nu este oare Odiseu celebru pentru iscusința vicleană a argumentării? –, unul ce pune accent pe cea mai gratuită și înaltă dorință a omului, aceea de a cunoaște, de parcă ar fi vorba despre Blaga, nu despre eroul mitic…, i-a convins pe tovarășii săi să meargă mai departe:
„O, frați, grăit-am, ce-ați ajuns hotarul
Apusului și-ați tras la greu, ca mîne,
acestei veghi îi veți curma amarul;
deci scurtului răstimp ce vă rămîne
nu-i luați putința-această lume vastă
s-o cerceteze-n drum spre soare-apune.
Gîndiți-vă la seminția voastră:
nu-i vită omul, ci-i făcut să ducă
Știința și virtuțile pe creastă“.
Așa că s-au avîntat spre-Apus și aventură. Iar după cinci luni de călătorie pe ape nemaistră bătute vreodată de oameni, sub constelații noi și necunoscute, li s-a ivit în față, nu… America, ci, direct Lumea de Apoi. Avea forma binecuvîntată a unui „munte-nalt cum n-am văzut, la proră/ și de departe sur cum e furtuna“: Muntele Purgato riului. Frumoasă vizită, nu avem ce zice, a unor eroi antici într-un spațiu creștin. Așa cum, la sute de-ani după Dante, Goethe îi va plimba, în Faust II, pe Faust și pe Mefisto prin lumea antică, unde bietul diavol nu se descurcă deloc, dar deloc, cu aparițiile și primejdiile ei păgîne. Deci, Odiseu și corăbierii lui s-au apropiat de Purgatoriu și au trăit cu toții ceea ce cu dinadinsul căutau, moartea pe apă.
„Ne fu cu jalea bucuria soră,
căci dinspre el se năpusti-n cădere
un vînt năpraznic și ne prinse-n horă.
De trei ori vasul ni-l suci-n putere
și-a patra oară pupa-n sus ne-mpinse
și prora-n jos, plinind a altui vrere,
pînă ce marea peste noi se-ntinse.“
Frumoase destine și întîlniri în lumile și culturile paralele.
*
Așa cum oamenii își aleg cîinele după chipul și asemănarea lor, fapt observabil la orice expoziție chinologică, și șefii de orice fel își aleg subalternii după chipul și asemănarea lor. K.J., vorbitorul lent, și l-a ales pe O., care scoate pe gură un cuvînt la 7 secunde – l-am cronometrat. Și-apoi pe C., o capodoperă a dezarticulării vorbirii, deci a gîndirii. Pl., care e mărunt de statură, avea un șofer cu un cap mai mic decît el. Iar A.M., care e arătos și mare, avea, ca prezident de instituție, o splendoare de șofer, pe N. cel înalt și bine făcut. Asta-i o notă haz de necaz, în plin dezastru coronavirus.
*
În mormintele egiptene, s-a descoperit un articol de îmbrăcăminte foarte util: mănușile. Erau fabricate din in și brodate cu mătase. Se foloseau, încă de pe vremea faraonului Akhenaton, la condusul carelor, căci nu numai că permiteau o bună priză între mînă și hățuri, ci și protejau divina piele a faraonilor. Și-atunci de ce să ne mirăm că Laerte, cînd grădinărea îmbrăcat potrivit, adică în haine peticite, „Purta mănuși să nu-l înghimpe spinii“? Că doar era și el un om de stirpe înaltă, un rege. Mănuși luxoase „de piele“, cu „tigheluri și ciucuri de mătase, ca un semn al privilegiului acordat și primit, niște mănuși asemenea acelora de care se folosea și împăratul în anumite ocazii“ purta și bunicul lui Goethe atunci cînd, cultivîndu-și piersicii și florile, voia să se ferească de ghimpi – ori poate și de țărîna în care ne întoarcem? Iar el era numai primar, nu cap încoronat, ca tatăl lui Odiseu ori ca tatăl lui Toutankhamon, iar mănușile le primea în dar, la fiecare sărbătoare a suflătorilor din Frankfurt.
*
Și alte popoare sînt la fel de atașate de ex trema lor dreaptă și de personalitățile ei ca românii, m-am gîndit în vreme ce urmăream superbul spectacol cu „Salomeea“ lui Richard Strauss. Știu cîte ceva despre viața compozitorului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cînd a trăit bine-mulțumesc, astfel încît la mijlocul lunii mai 1945, la sfîrșitul conflagrației, lucrul cel mai grav de care s-a putut plînge în privința lui Hitler și a regimului hitlerist a fost că autoritățile au vrut să-i distribuie străini (adică oameni care rămă seseră fără locuință de pe urma bombardamentelor) în spațioasa lui casă de la țară…, iar el, deși i s-a adresat direct lui Hitler, n-a obținut satisfacție, dimpotrivă, Führer-ul i-a cerut să facă acest sacri ficiu… (nu a fost totuși cazul, deoarece și războiul, și Hitler s-au… sfîrșit). Iar nora sa, „neariană“, după cum precizează unul dintre cei doi reporteri americani care l-au vizitat pe compozitor imediat după încetarea războiului, s-a plîns că pe durata conflagrației n-a putut merge… la vînătoare, iar autoritățile hitleriste i-au creat uneori greutăți cînd a vrut să călărească. „Au existat legile de la Nürnberg; a existat Auschwitz; au fost masacre fără precedent; cel mai infam dintre regimurile istoriei universale i-a plasat pe evrei pe post de vînat. Se știu lucrurile astea. Iar nora compozito rului Richard Strauss se plînge că n-a avut dreptul să vîneze. Iar cîteodată, i s-a interzis chiar și să urce pe cal…“, comentează sarcastic Klaus Mann, căci el era unul dintre cei doi americani – celălalt, un corespondent de presă dornic să-i ia lui Strauss un interviu – care au fost la celebrul compozitor.
Personalitățile culturale de dreapta extremă au fost rapid recuperate peste tot. Cele care au criticat extrema dreaptă – la noi sau aiurea – sînt refulate, șterse din istorie prin tăcere. Nu mi se pare întîmplător că, în 1958, la sărbătorirea a 800 de ani de existență a Münchenului, vorbind despre elita culturală a orașului, Werner Heisenberg, bavarez de felul său, a pomenit pe cine vrei sau nu vrei, nu și pe Thomas Mann, care trăise ani buni la München; nemții i-au iertat acestuia abia tîrziu de tot faptul că, din exil, a criticat Germania hitleristă, deși accentul criticilor a fost pe „hitle rism“, nu pe „Germania“. Genialul fizician nu l-a pomenit nici pe Klaus Mann, acesta chiar născut la München și coleg de generație – Heisenberg e născut în 5 decembrie 1901, Klaus Mann e născut în 18 noiembrie 1906.
*
Lectură nostalgică: Cvadratura cercului, cartea lui Farkas Jenȍ cu și despre cerchiști. Citesc la întîmplare și aflu din nou, și o să uit, probabil, iarăși, că Doinaș era student și la Medicină. Asta îmi amintește că și Balotă a făcut cîțiva ani, nu toți, de Medicină, era coleg cu Petru. De dorul lui Balotă, care are într-una din cărțile lui autobio grafice o scenă galantă sub copacii din parcul Institutului Agronomic, am intrat într-o zi fierbinte de iunie să văd locul faptei, și-n umbra neagră a amiezii m-am pomenit dintr-o dată în pădurea Nopții de Sînziene.
*
5 decembrie 2020. De-ale lui Cosașu, geniale: „Pădurea spînzuraților este cel mai bun și cel mai european roman din toate timpurile“. Apoi: „România a dat literaturii universale două ani male, gorila și rinocerul“. Apoi: „Ție pot să îți spun, îi detest pe legionari pentru felul cum l-au detestat pe Caragiale. Atîta, și mi-e de-ajuns“. Unul dintre cei mai inteligenți oameni pe care i-am cunoscut, și care-mi aduce aminte de alți oameni strălucitor de inteligenți și foarte dragi pe care i-am cunoscut. Și de care mi-e dor.
*
Roman – l-a numit inițial Arghezi. Apoi i-a spus poem. Basm, în parte satiric, în parte vizionar, l-a numit Călinescu în Istoria… sa. Mie îmi pare un splendid coșmar meta fizic. Sursa de inspirație a Cimitirului Buna-Vestire se află în Maglavit, în istoria stranie și nici pînă astăzi lămurită cu totul a lui Petrache Lupu. Foarte curînd de la declanșarea, în vara anului 1935, a „hipnozei colective de masă“ de la Maglavit, cum o numește psihologul Nicolae Mărgineanu, Arghezi i-a dedicat ciobanului vizio nar o tabletă, Pătru, Lupul Maglavitului, pe care a publicat-o în „Revista Fundațiilor Regale“ (noiem brie 1935); iar peste niciun an, a publicat Cimitirul Buna-Vestire. Succesiunea temporală nu este un argument, desigur, ci numai o circumstanță descriptivă, în acest caz sugestivă. Arghezi nu pare să fi pus sub semnul îndoielii realitatea întîlnirii dintre Petrache Lupu și „Moșul“: „Ciobanului Pătru Lupu i s-a arătat într-o seară Moșul, printre oi.[…] Ciobanul Pătru e din rîndul călugărilor, călugăr ales de către Moșul de-a dreptul. […] Moșul a vrut așa“.
Pentru Cioran, fenomenul de la Maglavit era o răscolire a străfundurilor iraționale ale psihis mului românesc, de pe urma căreia se aștepta la o renaștere politică a țării: „România se află în pragul unei mari transformări, pe toate planurile. Maglavitul închide în sine antecedentele reli gi oase ale unei mari răsturnări politice“, scria el, indicînd apoi, pe inimitabilul său ton poruncitor: „Psihoza Maglavitului trebuie convertită și exploatată“ pentru nașterea unui fenomen politic, unul pe gustul său de atunci, de tînăr furios și „revoluționar“.
Părînd să creadă în realitatea întîlnirii dintre Petrache Lupu și Dumnezeu, Arghezi vede în ea o „renaștere“ ce „vine ca o mîntuire“, apoi indică: „Trebuie să i se dea o amploare monumentală și proporțiile vastei perspective deschise trebuie organizate“. Impresionat și inspirat de marile pelerinaje la Maglavit, el însuși s-a apucat de scris Cimititul Buna-Vestire, cu teribilele scene ale învierii și-ale întoarcerii morților, de la Eminescu și Kogălniceanu la orice om de rînd, pe pămînt. Călinescu cunoștea sursa de inspirație a cărții: „Capitolul despre învierea morților pare inspirat din cazul de la Maglavit și conține atitudinea lui Tudor Arghezi față de miracol“. Iar Valeriu Anania a consemnat în Memoriile sale, laconic și semnificativ, că Arghezi „mi-a spus odată, cu oarecare cochetărie, surîzînd pe sub mustață, că Moța și Marin plecaseră în Spania cu cîte un exemplar din Cimitirul Buna-Vestire, în finalul căruia le plăcea să vadă simbolul Învierii Neamului“.
…Iar după 1948, în închisoarea București, universitarul Nicolae Mărgineanu, psiholog de meserie, a fost o vreme coleg de celulă cu Petrache Lupu. Peltic și „slab de minte“, cu inteligența unui copil de patru ani și o mare poftă de fumător, Petrache Lupu își povestea cu o asemenea candoare „cariera“ politică în care fusese tîrît – întîlniri cu Carol al II-lea, cu mai marii Bisericii Ortodoxe, cu Mihai Antonescu, care l-a dus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial pe front, să vorbească soldaților ș.a.m.d. –, încît psihologul l-a diagnosticat drept un om cinstit, care chiar a crezut că Dum nezeu i s-a arătat, nu o singură dată, și a stat de vorbă cu el. „Copil nevinovat al «spațiului mio ritic», căruia țigările îi făceau atîta plăcere!“, conchide afectuos psihologul.
După ce și-a scris „poemul“ învierii și întoarcerii morților pe pămînt, printre cei vii, Arghezi nu pare să se mai fi interesat de soarta ciobanului analfabet și iluminat din Maglavit. Se știe însă că artiștii sînt egotiști, iau ce văd și trec mai departe.