Periodic, mass-media din România e apucată de amoc. În clipa de față, marele tărăboi vizează uciderea cu mașina a doi tineri de către o „beizadea“, unul din nenumărații copii de bani gata dintr-o țară săracă lipită pământului. Indiferent de oră și de canal, dai peste aceleași fețe și auzi aceleași acuzații. Familia Pascu (mama, tatăl, fiul) a ajuns un fel de exempli gratia pentru relele din țară (așa cum înainte cu doar câteva săptămâni fuseseră patronii benzinăriei din Crevedia, cum, înaintea lor, ne-am dat de ceasul morții văzând atrocitățile din Azilele groazei, și tot așa, pe firul istoriei, până la Adam și Eva). În mod evident, trioul Pascu e reprezentativ pentru speciile de criminalitate care distrug societatea românească. Nu e felul de oameni cu care ai vrea să ai de-a face. Nu de la ei ai aștepta un ajutor și nici n-ai dori să-ți petreci vacanța în compania lor.
Cu toate camerele de filmat pe ei, inculpații sunt devorați de presă, de trecători, de cei care urmăresc, nesățios, la televizor dezvăluiri care de care mai abominabile. Împotriva lor au început să curgă, puhoi, denunțurile. Dar nu va trece mult până când și ei, pentru a-și salva pielea sau pentru a-și ușura pedeapsa, vor începe să vorbească. Și, probabil, vom fi încă o dată uluiți de ramificarea corupției și de intensitatea nebuniei din societatea românească. Dincolo de groaznicul accident, există un scenariu ce poate fi intitulat planificare a crimei. Lipsa măsurilor împotriva încălcărilor legii îi face complici la asasinatul de la 2 Mai pe toți cei care au închis ochii la nenumăratele infracțiuni ale mini-clanului ce întrupează în acest moment idea de fărădelege. Dar de crimă sunt responsabili și politicienii care votează legi dinadins defecte, printre ochiurile cărora escrocii se strecoarăr cu ușurință, și judecătorii și procurorii care acționează discreționar, și polițiștii care sunt cu unii mumă, cu alții ciumă. Dar și noi toți, opinia publică oloagă și nesimțită, căreia nu-i pasă nici cât negru sub unghie de mocirla morală în care trăim ca într-un lichid amniotic.
Există și o parte bună în această tragedie: demararea campaniei împotriva folosirii și distribuirii drogurilor. Era și timpul. De ani de zile, în jurul școlilor roiesc dealerii. Lucrul e cunoscut de toată lumea, de la femeile de serviciu la directori. Nimeni însă n-a ridicat un deget. Despre poliția de proximitate, despre mult-lăudatele brigăzi anti-drog, nicio silabă. Elevii se droghează sub nasul profesorilor, iar după ore își continuă activitățile în parcuri și în baruri, nestingheriți nici de chelneri, nici de cei puși să vegheze la respec tarea legilor. Lucrurile sunt demult scăpate de sub control. Nu mai e vorba de cazuri izolate, ci de un mod de viață. Infracțiunile au depășit nivelul de alertă maximă. Nu mai e de joacă. Cu condamnabilă inconș tiență, lăsăm o întreagă generație de ado lescenți să meargă spre prăpastie.
Evident, nu toți adolescenții care se droghează vor ajunge criminali, asemeni lui Vlad Pascu. Dar cu toții vor fi afectați, într-un fel sau altul, de faptul că, la o vârstă în care dezvoltarea organis mului nu e completă, sistemul nervos a fost suprasolicitat. Vedem deja, în țările unde folosirea drogurilor are o vechime considerabilă, apariția omului nou, a insului fără voință, care se lasă antrenat în acțiuni iresponsabile – de la cele explicit violente, la aderarea la mișcări extremiste, comunisto-fasciste. După ce ai trăit ani de zile supraturat, într-o lume ficțională, firescul începe să-ți pară nefiresc, și nefirescul firesc. Când vor exista studii serioase pe aceste teme, nemanipulate politic și ideologic, rezultatele se vor dovedi înfiorătoare.
Până atunci, în România încă se mai poate face ceva. Dar nu de propagandă demagogică e nevoie acum, ci de acțiune imediată. În cazul Pascu, sunt mai puțin interesat să aflu câte proprietăți deține familia (aceasta poate face obiectul unor investigații separate, în care ilegalitățile să fie judecate după dimensiunea lor), cât să primesc informații precise despre măsurile luate și despre mediile în care consumul de droguri a devenit norma, nu excepția. Accentul pus pe bogățiile soților Pascu seamănă deja a răfuială și a resentiment față de categoria oamenilor care au ajuns la prosperitate. Subliminal, se induce ideea că doar odraslele de bogătași duc o viață de dezmăț, în disprețul sărăcimii.
Or, realitatea se dovedește mai cumplită. Consumul drogurilor a dobândit un caracter de masă. De-a valma, copii din familii „bune“ și nevoiași care nu au după ce bea apă, capătă – nu se știe cum – acces la droguri. În unele cazuri, cei cu dare de mână le furnizează colegilor fără bani drogurile și medicamentele ce le deschid porțile „paradisurilor artificiale“. În altele, pentru a-și procura substanțele interzise, copiii fără resurse materiale se transformă ei înșiși în dealeri, contribuind astfel la lărgirea, în cercuri concentrice tot mai mari, a flagelului. Infernul se amplifică de la sine, devorând cu fiecare nouă victimă hălci din organismul social.
Tabloul descris mai sus are un dezavantaj: și anume, că e văzut doar din perspectiva victimelor. Dar există o parte încă mai întunecată: cea a victimizatorilor. Drogurile nu ajung la consumatori din aer. Consumul drogurilor e o activitate consimțită, o asumare a Răului, perpetuată prin mecanisme psihice și sociale greu de explicat. Ca să te droghezi, trebuie să obții substanța halucinogenă. Acesta e punctul nodal al întregii tragedii. Sigur, există cazuri în care sunt atacate farmaciile sau depozitele spitalelor (recent, tocmai ni s-a oferit de către televiziuni un asemenea exemplu). Dar în majoritatea covârșitoare a împrejurărilor e vorba de o tranzacție: bani contra droguri.
Se afirmă că e foarte greu, dacă nu imposibil, să oprești introducerea drogurilor în țară. Pe de altă parte, toată lumea știe că principala poartă de intrare a stupefiantelor e portul Constanța. Problema mea e cu acest toată lumea știe. De unde știe? Au fost reporterii prezenți atunci când s-au descărcat tonele de marijuana, cocaină, amfetamină, LSD etc., etc.? Le-a furnizat purtătorul de cuvânt al poliției date concrete? Sau totul e o vorbă goală? Și dacă situația e atât de bine cunoscută, de ce nu se acționează? Ceva îmi spune că e doar o perdea de fum, creată cu bună știință. De fapt, organele statului sunt neputin cioase, incapabile și, în multe cazuri, complice cu dezastrul. În spatele așa-ziselor informații atotștiutoare proliferează liniștit sistemul business as usual. În fapt, asistăm la o mare conspi rație care unește elemente din politică, poliție, servicii de informații, organisme de menținere a ordinii publice, infractori de drept comun, dealeri și consumatori.
România e împânzită, în clipa de față, de milioane de camere de luat vederi. E chiar atât de complicat să-i depistezi pe șacalii care dau târcoale stânelor, în căutarea victimelor? Ce e atât de greu să su praveghezi școlile, căminele studen țești, barurile și terasele unde negoțul morții merge ca pe roate? Ne lăudăm că avem Servicii Secrete capabile să dejoace sofisticate planuri ce primejduiesc existența țărișoarei. De ce nu sunt detașați, măcar o lună-două pe an, jamezbonzii infailibili pe acele mean streets, străzile Răului, cum erau numite în literatura hard-boiled? Dacă pot pătrunde în cele mai sofisticate medii planetare, de ce sunt ologi atunci când trebuie să depisteze un nenorocit care vinde cocaină într-un bar? Dar nimeni nu mișcă niciun deget.
Nu am probe să acuz pe cineva, dar e prea bătătoare la ochi impotența organelor statului în fața acestui tip de infracționalitate ce riscă să distrugă însăși temelia societății. Am auzit în Parlament voci – venind dinspre stânga noastră caviar – care cereau, după un nefast model occidental, liberalizarea folosirii drogurilor. N-am văzut însă niciun politician care să fi făcut din lupta împotriva consu mului de substanțe toxice o cauză personală, o luptă pe viață și pe moarte. Și asta nu pentru că ar fi proști, ci tocmai pentru că sunt „deștepți“: oricine ar merge în acea direcție, știe că ar călca pe un teren minat. Interesele sunt atât de mari și ițele duc atât de sus, încât doar inconștienții ar încerca să ridice fie și un colțișor de pe cortina în spatele căreia se fac cele mai drăcești jocuri. În România, unde nu se pot ține ascunse nici secretele vitale pentru supraviețuirea țării, nimeni nu are, chipurile, habar de un fenomen ce se desfășoară la lumina zilei. Puși sub presiune, politicienii se vor rezuma să „înăsprească“ legislația, de parcă n-am avea legi berechet. Mai e nevoie și de cine să le aplice.
E greu să-ți reprimi senzația că asiști la o farsă tragică, în care indivizi precum Pascu și compania sunt doar figuranți într-un spectacol de o anvergură inimaginabilă. Strategia seamănă cu aceea din legea privind deconspirarea celor care au făcut poliție politică: au fost dați în vileag turnătorii, dar ofițerii care le dădeau ordine au rămas pentru eternitate necunoscuți. Concentrarea pe câte un caz, apoi lărgirea tot mai pronunțată a ariei lor infracționale, dar ignorarea completă a regizorilor din umbră e încă un exemplu al felului în care se duc în România bătăliile: cu spatele la adversar și cu ochii larg deschiși ca nu cumva vreun pion imprudent din propria tabără să submineze, din exces de zel, tradiționalul nostru non-combat.