Dintre grupările literare care conferă relief estetic tranziției dintre perioada interbelică și frământata epocă postbelică (Albatros, Grupul suprarealist ș.a.), Cercul Literar de la Sibiu este cea mai compactă, cu ecou prelungit și contribuție determinantă în istoria literaturii române. În 2023 se împlinesc opt decenii de la publicarea Manifestului grupării, situată în descendență maioresciană și lovinesciană. Experimentat specialist în domeniu, Ion Vartic a preîntâmpinat aniversarea prin reeditarea adăugită, cu ample note și postfață, a corespondenței dintre catalizatorii grupării ardelene I. Negoițescu și Radu Stanca: Un roman epistolar. Ediție integrală (Polirom, 2022). (Epistolarul a făcut obiectul mai multor comentarii în R.l.). Prima ediție a „romanului“, publicată în 1978 (într-un tiraj de 13.500 de exemplare!), a fost alcătuită de I. Negoițescu, târziu, în urma donației Dorinei Stanca din 1964 a pachetului cu scrisorile sale trimise spre Sibiu. În textul introductiv, criticul remarcă, pe lângă valoarea documentară, „caracterul romanesc al dialogului viu, autentic, de opinii literare și estetice“. De menționat că la începutul corespondenței, Negoițescu avea 24 de ani, iar Stanca, 25. Dialogul neîntrerupt a început în 18 octombrie 1945 și se încheie pe fundal dramatic în 1961, odată cu arestarea lui Ion Negoițescu și cu un an înaintea morții premature a lui Radu Stanca. Unica scrisoare a lui Radu Stanca din 1943, pe care I. Negoițescu o încorporase în prefața primei ediții, este reașezată firesc în deschiderea ediției actuale. În ultimii ani ai schimbului epistolar, 1956-1961, dramaturgul (deopotrivă: poet, eseist și regizor), marcat de o boală incurabilă, aproape că dispare din corespondență, încât dialogul se transformă, fatalmente, în monolog, în maniera unui jurnal intim și de creație cu pecetea criticului atras de „arta epistolară“. Sugestiv este autoportretul spiritual al acestuia, creionat într-un moment existențial de cumpănă: „Anii în care nu am scris au însemnat o tehnică a rigorii interioare, o etică a acestei tehnici. Și cum toată ființa mea nu s-a risipit în acest răstimp, ci a rămas sub același demon, cariera mea spirituală a continuat să-și dezvolte latențele. Perspectiva spre literatura română s-a fixat printr-o mare admirație pentru Titu Maiorescu, pe care l-am cunoscut prin Lovinescu și apoi prin propria sa operă.“
Corespondența dintre cei doi prieteni din vârful piramidei cerchiste este pur literară, cum menționează I. Negoițescu, ilustrând „tendința noastră de activitate atât de personalistă“. Simptomatic, momentul istoric al transformării României în satelit sovietic este vag reflectat în scrisori. Epistolierul cel mai productiv (peste două sute de scrisori, față de 101 ale lui Stanca) deplânge în Cuvânt înainte pierderea unora dintre ele, dar adevărul este restabilit de Ion Vartic într-o Notă demistificatoare. După arestarea criticului, de teama perchezițiilor cu rost demascator, părinții acestuia au ars manuscrisele ce cuprindeau „texte compromițătoare politic“. Așa se explică desele mențiuni din cuprinsul epistolarului, marcate în notele de subsol prin Scrisoare distrusă. De asemenea, explicabilă devine și preocuparea corespondenților de a expedia scrisorile printr-un „curier de încredere“ ocazional, ales îndeobște dintre aderenții Cercului Literar. În P.S.-ul altei epistole, criticul mărturisește că încearcă să evite „inoportunul cetățean care ne urmărește corespondența“. Revolta mocnită împotriva sistemului totalitarist transpare, însă, din decizia lui Radu Stanca de a se exila, mărturisită într-o scrisoare din septembrie 1946, când proiectează „un plan de luptă pentru plecarea în străinătate.“ Iar Negoițescu, nemulțumit de provizoratul vieții, chiar și în București, unde predomină, cum spune, o „insuportabilă atmosferă de periferie pariziană“, declară în 1947: „ținta mea adevărată e Parisul“.
Fiind încă student, după revenirea Universității „Ferdinand I“ la Cluj, I. Negoițescu, spirit constructiv în esență – fie și cu proiecții utopice – își propune să reanimeze climatul electiv de la Sibiu prin continuarea editării „Revistei Cercului Literar“, întreruptă cu nr. 6-8/ 1945. Susținut de prietenii cerchiști întorși în matca Clujului – I. D. Sîrbu, Doinaș, Regman, Cotruș, Balotă și mai tânărul afiliat Radu Enescu –, el proiectează insistent reapariția revistei, sub o denumire emblematică, „Euphorion“, personaj preluat din Faust-ul goethean, personificând „sufletul poetului“, „în care s-au armonizat ordinea, măsura, regula grecească, și fausticul-romanticul germanic.“ În scrisorile din 1946, predomină acest subiect, iar entuziasmul lui Negoițescu se temperează pe măsură ce piedicile politico-administrative se înmulțesc. Pentru concretizarea proiectului comun, criticul cu calități organizatorice admite chiar și „compromisul“ de a se înscrie în P.C.R., urmat de Doinaș, Regman, Todoran, Enescu ș.a., inițiativă care va fi aspru sancționată de Radu Stanca. Treptat, proiecția utopică se stinge, inclusiv înființarea unui Teatru al Cercului, dar ecourile „euphorioniste“ persistă în scrisorile anilor următori, până în 1950-51. Referindu-se la controversata lui viață sentimentală, I. Negoițescu mărturisește în câteva scrisori din 1948 și ’49 că s-a îndrăgostit de un tânăr în figura căruia îl identifică pe Euphorion. În Nota explicativă este citat Nicolae Balotă care a afirmat în memoriile sale că prietenii din Cerc știau (neaprobând) de „gusturile homo-erotice“ ale criticului, uneori reflectate doar în imaginar. În contrapondere cu obsesiile criticului (poet și prozator), în epistolarul de la începutul anilor 1950, predomină povestea de dragoste dintre Radu Stanca și actrița clujeană Doti Ghibu, încheiată printr-o căsătorie trainică.
Cu bunăștiință, Ion Negoițescu pune accentul pe concepția de Bildungsroman a epistolarului: „un roman al formării spirituale a doi tineri scriitori pasionați de muncă și ambițioși prin muncă“. Și ca adept al integrării în curentul literar european propune: „să creăm, printr-o operă masivă, orientată în direcția tradiției mari europene, cadrul inițial“. În acord cu acest principiu al operei de construcție, el trudește efectiv în laboratorul creației și împărtășește în scrisorile expediate ideile sale novatoare, de la Poezia lui Eminescu până la Istoria literaturii române. Îndemnul lui îl determină pe prietenul din Sibiu să-i răspundă în același fel, rezumând conținutul pieselor în lucru sau atașând în epistole poezii noi. În plus, criticul menționează în majoritatea scrisorilor expediate informații proaspete despre existența și evoluția literară a confraților, uneori cu accente ironice. Integrând câteva inserțiuni narative sau dramatizate (proiectul unei povestiri de-a lui Stanca, dialogul dintre Camil Petrescu și un diplomat, reprodus de Negoițescu) și traduceri (fragmentar, traducerea lui Coșbuc din Paradisul lui Dante) ori transcrieri din creația fiecăruia, dialogul de la distanță dobândește atributele unui jurnal romanesc prin corespondență. Aș spune că Negoițescu și Stanca anticipează (nu și editorial) simbioza dintre biografie și imaginarul livresc promovată de exponenții Școlii de la Târgoviște, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu ș.a. Conturând astfel cadrul unui roman „al existenței noastre subpământene“, ca să-l parafrazez pe critic, când definește plastic timpul trăirii. Modelul implicit al acestui roman epistolar este aflat de I. Negoițescu în corespondența Goethe-Schiller, din perspectiva „spiritului de construcție“. El vede în resurecția Cercului Literar o directivă creatoare după modelul „Sturm und Drang-ului schillero-goethean“.
Din motive care decurg, pare-se, din tirajul redus, actuala ediție a corespondenței – care a fost întregită cu inedite, plus fotografii de grup din arhivele Regman și Stanca –, publicată de „Polirom“ reproduce întocmai volumul editat de Muzeul Literaturii Române în 2021. Ediția fiind îngrijită de Ioan Cristescu, autorul unei teze doctorale despre dramaturgia lui Radu Stanca, și, mai cu seamă, de coordonatorul Ion Vartic. Postfața acestuia, Der ewige Kreis, constituie un model de sinteză concentrată asupra unui subiect complex. Sub „privirea rezumativă“ (asumată cu modestie) a criticului și istoricului literar cu viziune comparatistă se conturează protoistoria (cu referință originală la opinia lui Ion Slavici din 1870 despre „cercul literar ce s-a format în Sibiu“), geneza grupării începând din 1940 sub influența lui Lucian Blaga și E. Lovinescu, și momentul propagării manifestului programatic în formulă epistolară. Este relevată, apoi, importanța „Revistei Cercului Literar“, în paginile căreia sunt completate nuanțat ideile din Manifest despre autonomia esteticului, care nu înseamnă „exclusivism estetic“, ci „complexitate axiologică“, integrând și alte valori. Și, cu accente aparte, se subliniază deschiderea europeană prin proiectul Euphorion, considerând euphorionismul „o teorie și practică insolite în zona comparatismului românesc“. Conclusiv, autorul postfeței despre Eternul Cerc – în traducerea titlului ce sugerează formația germanică a corespondenților – distinge, cu argumente exemplificative, trei componente fundamentale ale grupării din Sibiu și Cluj: academică, etică și existențială-tragică. Elaborate în același registru de rigoare și expresivitate, Notele lui Ion Vartic privitoare la aderenții Cercului Literar sau personajele episodice sunt veritabile fișe de dicționar la scară redusă, cuprinzând adesea opinii virulente la adresa regimului comunist persecutor al cerchiștilor, prin teroarea închisorilor, sau vizând scriitorii care au încheiat pactul cu Diavolul roșu (A.E. Baconski, A. Baranga, D. Micu, I. Lungu, I. Olteanu etc.). Adăugând expresiv că membri exponențiali ai Cercului Literar „concretizează, și la propriu, și la figurat, pe scriitorul din subterană“, Ion Vartic este îndreptățit să conchidă că „generația cerchistă – prima generație post-blagiană – e aceea care a revelat iarăși, în cultura românească, pe lângă potențialitățile ei artistice, și o miraculoasă și atât de necesară potențialitate filosofică și teoretică.“