Regionalism literar în sinteză

Istoria literaturii ca atracție și disciplină este departe de a agoniza. O dovedește, printre alte apariții prestigioase din ultimul deceniu, noua sinteză semnată de criticul și istoricul literar timișorean Alexandru Ruja. El publică un masiv tom – adoptând și formatul istoriilor literare apărute sub semnătura lui Alex Ștefănescu și Nicolae Manolescu – intitulat Istoria literaturii române contemporane din Vest – cu subînțelesul: „Vestul României“, nu, cum ar putea crede cineva cu gândul la Enciclopedia exilului literar românesc de Florin Manolescu, referitor la Occidentul Europei sau la lumea euroatlantică (deși, se știe, nici de acolo nu lipsesc scriitorii de origine română). Mai precis, după cum explică autorul în cuvântul său introductiv pus sub titlul Privire de sinteză, este vorba de „o parte din Transilvania și Banatul“, căci vizează „o sinteză asupra literaturii din partea vestică a țării văzută ca parte a întregii literaturi române“. Domeniul nu este tocmai virgin, criticul – timișorean, și el – Cornel Ungureanu dând la iveală, în 2005, volumul al patrulea, dedicat Banatului, din Geografia literaturii române (din care, cu doi ani înainte, apăruse volumul I: Muntenia). Se spărgea astfel – și acum se mai sparge o dată – tabuul nescris referitor la identitățile regionale ce compun unitatea de astăzi a României. Destui autori, cărturari și chiar politicieni se temeau că evidențierea valorilor unei regiuni sau a alteia, mai cu seamă a celor din apusul românesc, pot induce idei subversive și sugestii separatiste; o nerozie. A pune în evidență în formă critică, diacronică și sintetică valorile de orice fel – în cazul de față cele literare – ale marilor corpuri din care s-a plămădit, prin fuziune, țara este un aport dezirabil, o aprofundare a înțelegerii modului în care s-au format, au funcționat și s-au perpetuat identitățile și autonomiile regionale pe viabilitatea cărora se întemeiază construcția națională. De altfel, remarcând că: „Astăzi mai mult ca oricând cercetarea regională are o pondere deosebită în cadrul de cercetare modernă a unei literaturi“, autorul precizează că, în opinia lui, „Literatura spațiilor marginale … își are valoarea sa intrinsecă, într-o autonomie a operei literare pe care exegeza trebuie să o recunoască și să o cerceteze ca atare, dar și în contextualizare, într-un spațiu care poate fi național, sau chiar mai larg, european“. El constată o caracteristică a Vestului literar românesc: „Literatura în limba română din Banat și vestul Transilvaniei s-a manifestat și a evoluat într-un cadru multicultural, în care inducțiile culturale europene, relaționările, transferurile și chiar influențele s-au făcut natural și cu destul de mare frecvență. Este cadrul în care mișcările novatoare pe plan european au avut o receptare directă și liberă“. Volumul, deși amplu, ia în discuție doar literatura română postbelică, ocupându-se, prin urmare, de ultimii circa 80 de ani. Sunt portretizați toți scriitorii relevanți în forma medalioanelor critice (firește, mereu se va găsi cineva care să remarce o absență și să revendice o rectificare de poziție, dar nu așa se întâmplă în cazul oricărei lucrări de acest gen, mereu?). Se asumă explicit și demetropolizarea culturală, remarcându-se corect că „discutarea literaturii din diverse zone ale țării nu alterează cu nimic unitatea ei, dimpotrivă o întărește și o nuanțează, îi arată diversitatea și alteritatea“. Convingerile lui Al. Ruja iau o formă de-a dreptul programatică atunci când spune că „oricare mare regiune a țării are șanse egale să intre în circuitul de valori al literaturii naționale, dacă acolo se creează opere valoroase. Dar este nevoie ca aceste creații să fie receptate la adevărata lor valoare, fără păreri sau idei preconcepute. Complexul provinciei ca și supraestimarea centrului nu au ce căuta în literatură“. Așa și este, fără îndoială, doar că valorile ce se ridică la reprezentativitate literară națională apar în sinteze, oricum, recomandate fiind de performanța lor estetică. Rezultă de aici că a pleda pentru relevanța selecției reprezentative pentru o unitate regională înseamnă, la modul practic, să faci dreptate și rafturilor doi și trei ale literaturii; ceea ce, de altfel, este legitim și deloc rău, câtă vreme se păstrează proporțiile juste la nivelul evaluării, ierarhia valorică nefiind în vreun fel sau altul alterată. Și în această privință Al. Ruja subliniază cu justețe că „valorile pot să fie mai puternice sau nu, dar esențial rămâne adevărul lor“. Cu alte cuvinte, distincția cu adevărat importantă este cea dintre autenticitatea axiologică, întemeierea selecției, pe de o parte, și veleitarismul literar, pe de alta. Pornind de la constatarea paradoxului bănățean – baroc etnografic, dar insuficiente personalități creatoare – criticul și istoricul literar asumă deconstruirea celei de a doua realități, aducând sub ochii cititorului, grupați sub diverse pavilioane (expresionism poetic, poezia sonurilor rare, livrescul și ludicul, chemarea izvoarelor, ermetismul și ironia, boema literară, teatralitatea și trubadurescul etc.), mai bine de o sută de autori, dintre care unii validați cu brio atât acasă, cât și la „centru“.