Multe subiecte sensibile în lumea de azi. Dar poate cel mai greu de abordat, expunându-l pe cel care, totuși, o face, la acuze de rasism, este cel privind emigrația arabă și africană. În Franța s-au refugiat, începând cu anii dinainte de Al Doilea Război Mondial, mulți dintre cei a căror viață era amenințată de nazismul în ascensiune. Deznodământul tragic din iunie 1940 al fazei Franța-Anglia contra Germaniei naziste, a făcut ca toți cei care ar fi putut deveni victime ale noilor stăpâni ai acestei țări să-și îndrepte privirile spre alte zări. Statele Unite ale Americii erau pe primul loc, dar trebuie să reținem că vizele americane pentru cei grav amenințați de nazism erau acordate cu parcimonie, ceea ce a dus la moartea multor oameni nevinovați care ar fi putut să fie salvați dacă ar fi fost primiți de această țară, cândva renumită pentru generozitatea (?) cu care-i întâmpina pe toți nefericiții planetei.
Ca mai apropiată de noi, aici, în Europa, Franța, deși înțesată de stângiști afiliați Moscovei, a fost totuși refugiul celor care au fugit din România de comunismul instalat cu tancurile bolșevice. Primirea fugarilor se făcea într-un cadru legal, vizele se refuzau atunci când motivele păreau neîntemeiate. În SUA, iarăși, membrii de partid comunist, dumiriți și procedând în consecință, intrau foarte greu dacă nu deloc.
După căderea regimurilor comuniste din Europa, însă, lucrurile s-au schimbat, dar nu neapărat pentru cei din Est, care continuau să aflueze (sic) în direcția Franței. Istoria s-a întors, însă, împotriva țărilor vestice, democrate, care aveau pe conștiință (?) coloniile. Astfel se face că, de data asta, afluxul de emigranți nu mai e unul – să zicem – cu picătura, ci cu valul. Pe vremea comunismului cei care cereau azil în țările vestice trebuiau să demonstreze cumva că dacă ar rămâne acolo de unde veneau viețile le-ar fi amenințate, emigrația pe criterii economice fiind respinsă din start. Acum lucrurile s-au întors pe dos. Nu știu care ar fi procentul real al celor cu viețile amenințate care se îndreaptă spre Vestul democrat în zilele noastre. Desigur, dictaturile africane sau sharia islamică sunt amenințări pentru toți cetățenii țărilor supuse acestor regimuri, nimeni nu contestă acest lucru. Dar o socoteală cât de cât lucidă poate demonstra că nici Vestul, oricât de bogat ar fi el, nu-i poate adăposti pe toți cetățenii sau mai precis supușii acestor țări. Este la fel de adevărat că toți cei care se îndreaptă în zilele noastre spre Vestul democrat, poate cu excepții extrem de rare, o fac din motive economice, dat fiind că viața în țările lor este grea. Și nu se duc într-acolo doar cetățeni nefericiți ai fostelor colonii, ci și spre țări care n-au avut niciodată colonii, cum e Suedia.
În anii dintre Al Doilea Război Mondial și căderea comunismului european (căci în alte țări el e bine mersi) dacă erai un sans papier nu aveai ce să cauți în vreo țară liberă, oricât de liberă ar fi fost ea. O informație recentă ne spunea că numai în SUA există vreo 31 de milioane de imigranți ilegali. În Franța, ca și în America, există un curent puternic, unul dintre cele care vor învinge, pentru legalizarea șederii acestor oameni în țările respective.
Ce se întâmplă după ce aceștia devin cetățeni ai unor țări primitoare vedem în nenumăratele valuri distrugătoare pe care le declanșează urmașii celor naturalizați, valuri provocate uneori de câte o crimă nejustificată sau slab justificată a poliției. Este răspunsul la generozitate. Dar este o provocare pentru cei care, încă, se feresc să anunțe etniile originare ale noilor vandali, de teamă să nu fie declarați rasiști. În ce mă privește, nu cred că a spune că invadatorii ruși ai Ucrainei sunt niște teroriști ordinari și că regimul de la Kremlin este unul criminal demonstrează rasism. Și atunci de ce dacă teroriștii și vandalii vin de pe alte continente, etnia lor devine tabù orice ar face? Pentru că niște strămoși îndepărtați ai europenilor de azi au practicat colonialismul nu cred că e normal ca urmașii lor să trebuiască să sufere ceea ce suferă de fiecare dată când există vreun pretext, precum uciderea de către un polițist francez a tânărului nord-african, care n-a oprit la somația acestuia, în iunie 2023. Ceea ce nu înțeleg este de ce polițiștii trag întotdeauna, sau de câte ori aflăm noi, astfel încât să ucidă, când ar putea ochi în picior sau în alte zone mai ferite, ca să zic așa, ale corpului.
Nu pot justifica acțiunile polițiștilor care duc la moartea unor persoane ale căror fapte nu sunt nici măcar dovedite penal, dar nici nu pot accepta ca opinia publică să afle foarte greu că prea adesea cei care calcă legea fac parte din masele de emigranți care trăiesc pe seama ajutoarelor sociale plătite chiar de către cei pe care îi urăsc.
În timp, astfel de răscoale, precum cea evocată mai sus, s-ar putea să devină letale pentru regimurile democrate, republicane, cum le place francezilor să spună și atunci va fi prea târziu pentru a mai corecta ceva.