Am ascultat la Festivalul „Enescu“ din acest an câteva orchestre cu stiluri care le fac inconfundabile, recognoscibilitate datorată, nu în ultimul rând, dirijorilor lor. Dar interesant a fost și modul în care toate aceste orchestre au ținut să-și adauge în repertoriu câte un nume de compozitor uitat, potrivit modului lor de exprimare, sau să prezinte capodopere celebre dintr-un unghi nou, al unei interpretări de neașteptată prospețime. Stilul „teologic“ al lui Philippe Herreweghe i-a dat lui Bach greutate filozofic-religioasă în Missa în si minor BWV 232, unde Collegium Vocale Gent, sopranele Dorothee Mields și Margot Oitzinger, contratenorul Alex Potter, tenorul Guy Cutting și basul Peter Kooij au subliniat claritatea ideatică. Desigur, acest stil e legat de interpretarea istorică a muzicii lui Bach, știut fiind că în ultimii cincizeci de ani percepția asupra acesteia s-a schimbat radical, trecând de la înțelegerea târziu-romantică richteriană la o perspectivă mai vivace și mai modernă, precum și la practica reconstituirii istorice riguroase și esențializate (cu tot cu instrumente de epocă și coruri reduse ca număr, prin care Herreweghe însuși caută să recreeze sunetul original). Missa în si minor, numită de Franz Liszt „Mont Blanc al muzicii bisericești“, datorită sintezei tehnice și stilistice uimitoare realizate de Bach la bătrânețe, a fost redescoperită în 1811 la Berlin de către compozitorul preferat al lui Goethe, Carl Friedrich Zelter, care i-a fost și profesor lui Felix Mendelssohn-Bartholdy. Convergența catolic-protestantă a acestei magnifice creații liturgice și-a pus vizibil amprenta asupra romanticilor. Mendelssohn-Bartholdy însuși a avut parte de o interpretare de impact în cadrul festivalului, unde respirația romantică amplă a fost reprezentată cu strălucire de două orchestre cu totul excepționale, Cameristi della Scala și Gewandhaus Leipzig. Dirijorul Wilson Hermanto, care a condus Cameristi della Scala în Simfonia a treia în la minor (Scoțiana) de Mendelssohn-Bartholdy, și-a dovedit apetența pentru romantism prin gesturi vibrante și patos, susținut și de violoncelistul Daniel Müller-Schrott, care a cântat Variațiunile pe o temă rococo op. 33 de Ceaikovski și cuceritoarea Romanță în fa major pentru violoncel și orchestră de Richard Strauss. La pupitrul orchestrei Gewandhaus Leipzig, Herbert Blomstedt a insuflat Simfoniei a șaptea de Bruckner delicatețe si măreție romantică. La cei 96 de ani ai săi, dirijorul și-a arătat întreaga experiență bruckneriană, entuziasmând publicul prin dezvoltarea marilor teme și curbe melodice. De subliniat valoarea deosebită a suflătorilor, care au avut de dus greul partiturii. Perfecțiunea camerală a fost vizibilă în Simfonia a cincea de Schubert, considerată prima operă de maturitate a compozitorului (pe atunci având doar nouăsprezece ani), cu ecouri mozartiene. Herbert Blomstedt reușea să dea uneori intrările numai prin ridicări de sprâncene sau zâmbet, cum ajung să dirijeze doar puțini dintre marii maeștri, păstrându-și calmul desăvârșit, totuși mereu mobilizant. Compozitorul prin care ne-a surprins, Franz Berwald, un suedez din prima jumătate a secolului XIX, a imprimat celui de-al doilea concert dirijat de Blomstedt, prin Amintirea Alpilor norvegieni și Simfonia a treia (supranumită Singuliere), o luminozitate și un dinamism care au justificat aprecierea de cel mai bun simfonist nordic al epocii sale. Poate fi considerat chiar și un precursor al muzicii moderne, cu atingeri mergând de la impresionism la serialism.
Stilul mai apropiat de Enescu și de modernitate, vizibil în Concertul pentru vioară și orchestră de Alban Berg (În amintirea unui înger) și în Simfonia Alpilor de Richard Strauss, a fost ilustrat de Vladimir Jurowski, care a condus de această dată Orchestra de Stat Bavareză, aniversară a cinci sute de ani de activitate (astfel numărându-se printre cele mai vechi orchestre din Europa). În primă audiție în România s-a cântat piesa Înmormântare albă a compozitoarei contemporane ucrainene Victoria Poleva, inspirată de poemul Ninge mereu acum de Gennady Aigi. A urmat Alban Berg, interpretat cu înțelegere a complexităților sale de violonista norvegiană Vilde Frang. Faimosul concert face parte din ultima perioadă de creație a compozitorului, unde poate fi recunoscută sinteza între seriile dodecafonice și vechea axare pe tonalitate. A fost compus în memoria foarte tinerei Manon Gropius, fiica arhitectului Walter Gropius și a Almei Mahler-Werfel. Caracterul simili-tonal definește seria fundamentală a acestei partituri din 1935, serie ale cărei prime opt sunete formează o suită de acorduri perfecte majore și minore. Sinteza i-a permis lui Berg să insereze o melodie populară din Carintia (unde o întâlnise prima dată pe Manon), elemente de vals vienez și un choral de Bach (Es ist genug din cantata O Ewigkeit, du Donnerwort BWV 60), păstrând chiar armoniile originale printre dodecafonisme. Binecunoscuta Simfonie a Alpilor de Richard Strauss, muzică programatică ale cărei părți descriu o excursie pe munte, tulburată de furtună (alegorie a vieții), a fost totodată gândită, ca și poemul simfonic Așa grăit-a Zarathustra, în spirit nietzschean. Suflătorii și percuționiștii puși în valoare, de la trombon și tubă wagneriană, la talăngi și „tablă pentru tunete“, au conturat cu prisosință momente care le-au dovedit măiestria. Atmosfera sobră creată de orchestra bavareză a fost la urmă brusc iluminată de un neașteptat bis wagnerian: uvertura la actul al treilea din Maeștrii cântăreți din Nürnberg a ridicat publicul în picioare cu nesfârșite aplauze și ropote pe măsura Festivalului de la Bayreuth. O complexă abordare a modernității am remarcat și la dirijorul Paavo Järvi, cu Orchestra Tonhalle din Zürich, care a construit o memorabilă Simfonie a noua în re minor de Bruckner (dedicată, după unii apropiați ai compozitorului, „bunului Dumnezeu“, și neîncheiată), piesă celebră pentru solemnitatea ei.
Filarmonica din Israel e demult cunoscută publicului din România și îndrăgită pentru empatia cu care se apropie de muzica românească. De data aceasta, surpriza a constituit-o prezența tânărului dirijor Lahav Shani, care a reușit să facă din Rapsodia română a lui Enescu o piesă de mare prospețime, subliniindu-i cu elan și dor (chiar acesta poate fi cuvântul) toate temele atât de specifice. O altă surpriză a fost prezentarea unei compozitoare uitate: Uvertura nr. 2 de Jeanne-Louise Farrenc, pianistă și compozitoare franceză contemporană cu Chopin, redescoperită abia în ultimii douăzeci de ani, după ce operele ei au fost editate critic de un grup de cercetători de la universitatea din Oldenburg. Totuși, autoarea fusese celebră în timpul vieții, având parte de mai multă faimă decât alte compozitoare. Dinamismul ei tumultuos a fost însă dat uitării o vreme. E de sperat că piesele pe care le-a semnat vor reintra acum în repertoriile orchestrelor, inclusiv ale celor românești. Programul Filarmonicii din Israel, cuceritor din toate punctele de vedere, a cuprins și piese mult cântate, precum simfonia Londra de Haydn, sau câteva bisuri mitteleuropene de succes verificat precum Frumosul rozmarin de Kreisler, ș.a.. La plecare, publicul vorbea deja de așteptarea următoarei ediții a festivalului, pentru a-l revedea pe Lahav Shani. Vivacitatea dirijorului a consunat cu expansivitatea violonistului Gil Shaham, pe care îl vom păstra în memorie pentru prospețimea insuflată Concertului în re major de Brahms.
Alături de toți acești maeștri s-a afirmat din nou și în festivalul 2023 cunoscutul, deși totuși încă tânărul Gabriel Bebeșelea, care în ultimii ani s-a remarcat prin redescoperirea și interpretarea în primă audiție a unor manuscrise enesciene – și care continuă să-și dubleze talentul de dirijor cu munca riguroasă de cercetare. La pupitrul ansamblului Musica ricercata (alături de care a organizat în ultimii ani și un festival de succes la Sibiu, cu un repertoriu de cele mai multe ori legat de cultura transilvană) a interpretat la Odeon uverturi și arii de Rossini și Donizetti, dar mai ales, în premieră europeană modernă, părți din opera La Foresta d’Hermanstad de Valentino Fioravanti, nemaicântate din 1812. Compozitor din școala neapolitană, Fioravanti reprezentase fidel reformele muzicale impuse de către ocupanții napoleonieni francezi, între care abandonarea recitativului secco. Foresta d’Hermanstad reprezintă mai degrabă un peisaj sălbatic, exotizant, în care e plasată o acțiune de mai largă circulație europeană. (Subiectul preluat de libretistul Leone Tottola de la dramaturgul francez Louis-Charles Chainiez a avut largă circulație prin teatre, inclusiv în Transilvania, grație unei versiuni germane a dramaturgei Johanna Franul von Weißenthurn, prelucrată în maghiară și în română). Almarico, ducele Transilvaniei (Lawrence Brownlee), secondat de Oswaldo, omul său de încredere (Mihail Dogotari), își așteaptă viitoarea soție, pe Elisena, prințesa Bulgariei (Rodica Vica). Dar e înșelat de niște intriganți care îi înfățișează o falsă mireasă, profitând de complicatul drum dinspre Bulgaria în Transilvania. În cele din urmă, încurcăturile se rezolvă, firește. Uvertura și cele câteva duete și arii din program au electrizat publicul, îndeosebi părțile interpretate de Lawrence Brownlee. După editarea critică a întregului manuscris descoperit de Gabriel Bebeșelea la Napoli, ar trebui să așteptăm cât mai curând o premieră modernă a operei complete.