Prezența din absență

Un roman insolit, cu o formula epică de o frapantă originalitate este Viața mea cu Goya (Editura Humanitas, 2022) de Riri Sylvia Manor, poetă și prozatoare israeliană de expresie română, cunoscută, mai ales, prin cele patru volume de ver suri, tipărite în România – Privind, Save as…, Pestriț, Încă și o carte de proză, Bucuria de a nu fi perfectă. În romanul Viața mea cu Goya, Riri Sylvia Manor își organizează materia pe trei planuri narative, ferm trasate, studiate, mai cu seamă, în modul lor de a se intersecta: planul epocii în care a trăit Goya; planul vieții unui alter ego al prozatoarei ce își trăiește pasiunea (aproape) devo ratoare; planul memoriei, care este, integral, compusă din ceea ce Freud numește amintiri-ecran, fapte, personaje, întîmplări, viață trecute în memoria „activă“ prin memoria altora, aici, prin asumarea integrală a biobibliografiei marelui pictor spaniol. Dintr-o cameră din Tel Aviv, în trenul de la Barcelona la Zaragoza, în compania lui Antonio, un spaniol „funcționar sau om de afaceri“, apoi, în vis, în iarna anului 1793, la întîlnirea cu Goya, în încercarea de a trăi cu el, cum mărturisește autoarea într-o notă un pic jenantă, din deschiderea cărții, îndrăgostită într-o exaltare freudiană de dincolo de vreme: „Într-o noapte am visat că am început să fac dragoste cu el, se pare că înveți foarte multe despre un om, în particular, și despre viață, în general, chiar dacă relația este și rămîne doar o relație sexuală (…) E adevărat, nu puteam să mă cert cu el, nu puteam să-mi pun capul pe umărul lui și să-i spun că e un om deosebit și că mă simt mică, slabă, lipsită de însemnătate în fața unui bărbat vînjos și genial ca el. Asemenea vorbe o fac pe o femeie să se simtă și mai feminină decît este, și pe bărbat să o creadă astfel“. Acestui joc cu fantasma lui Francisco Goya, o iluzie care trăiește, cum spune prozatoarea – „sunt îndră gostită, și cînd iubești faci totul ca să fii cît mai mult alături de cel iubit (…) eu aș fi vrut atît de mult să mă strecor în secolul lui, să-l văd pictîndu-i pe alții sau să-l conving să mă picte ze și pe mine, îmbrăcată doar cu un evantai sau poate cocoțată pe un cal și prefăcîndu-mă că știu să călăresc“ –, îi corespunde în romanul lui Riri Sylvia Manor un eseu despre pictura lui Goya. Pentru că, iată, tablourile celebre sînt ceea ce aș numi niște relansatori textuali ai romanului. De pildă, oglinda în care Francisco își făcea autoportretul binecunoscut („Era îmbrăcat într-un costum ro șu de majo, mai roșu decît pelerina cu care ațîța taurul, costumul îi era mulat pe trupul vînjos cu umeri lați, iar ciorapii albi îi scoteau în evidență picioarele robuste și musculoase. Atît de robuste, încît parcă apăsau în jos pămîntul pe care stătea“). Dar și evenimente, cum ar fi împrejurările cînd Goya proiectează lucrări celebre, Maja desnuda, de exemplu, perioadele de creație, portretele Ducelui și Ducesei de Alba, pictarea dramelor din lumea spaniolă a epocii, uneori, cu sarcasm, față cu „imposturile, ipocriziile, căsătoriile impuse de părinți, lăcomia și lipsa de pietate a călugărilor, prezența în umbră a unei lumi populate cu vrăjitoare și diavoli, atîtea și atîtea subiecte actuale“, realizarea portretului lui Javellanos, a picturii Bisericii San Antonio de la Florida sau a „feței visătoare“ a tinerei lăptărese din Bordeaux, a „inventarului lumii contemporane“ din Capricii, cu credința că „viața nu e decît o capcană de prins în ea oameni și vise ca să nu poată zbura“. În sfîrșit, Viața mea cu Goya este o încercare, reușită, mă grăbesc să spun, de a scrie o biografie romanțată a pictorului din secolul XVIII; din care nu lipsesc surzenia, paralizia și sin gurătatea deplină în care se instalează Goya, provocînd, iată, pe alții „să simtă țipătul unui om surd“, homosexualitatea, corespondența cu Martín din Zaragoza. Ceea ce e original în această explorare a unui timp demult trecut și a unei figuri emblematice a picturii spaniole din altă epocă e (și) fișa medicală a pacientului Francisco Goya; autoarea, specialist recunoscută în neorooftalmologie, are în față o foaie de observație a lui Francisco Goya, cu ocupația „pictor“, un caz medical pe care îl reevaluează astăzi: „Pictorul s-a însănătoșit cu greu și a rămas surd pe viață. Probabil că avusese într-adevăr boala despre care mi s-a dat să scriu, adică sindromul VKH, o inflamare a creierului și a ochilor“. Viața mea cu Goya e un roman care tre buie citit și luat în seamă de comentariile specializate ale criti cilor de artă despre pictura și viața lui Francisco Goya.