Trecut în 1945 de la ziarul „România liberă” la Radio, unde la acea dată nu lucrau decât cinci membri ai partidului comunist, fostul ilegalist (arestat și posibil condamnat la moarte de regimul antonescian la nici 20 de ani), Paul Georgescu trebuia să îndeplinească aproape singur toate activitățile culturale transmise pe calea undelor lungi și medii. Alexandru Graur i-a propus să susțină cronica literară săptămânală a Radioului, în urma morții neașteptate a lui Pompiliu Constantinescu, și timp de un an și jumătate tânărul Georgescu s-a achitat foarte bine de sarcini, într-o vreme de tranziție și marcată de intense frământări de tot felul. Succesorul lui Pompiliu Constantinescu a continuat exercițiul critic început cu totul conjunctural și după acea perioadă radiofonică. Textele sale conțineau evidente calități literare chiar și în anii celui mai îngust dogmatism stalinist, atunci când nu se putea scrie decât la modul impersonal, lipsit de spontaneitate creatoare. Paul Georgescu găsea mereu modalități de a-și colora expresia cu elemente ale oralității, de a deșabloniza scrisul și de a deparazita stereotipia lexicală, măcar pe ici, pe colo, deși nu în părțile esențiale. Putința de a scrie astfel a fost garantată de adoptarea unui stil colocvial, cu oralități savuroase și cu întorsături ironice ale frazelor. De aceea se poate spune că, în cadrul „generației pierdute”, el a făcut figura unui scriitor emancipat, dacă nu neapărat în privința viziunii critice (nici nu i s-ar fi îngăduit o asemenea erezie), în orice caz în direcția inteligenței cu care a conceput actul critic. Toate acestea nu înseamnă că în sfera atitudinală politico-ideologică Paul Georgescu nu ar fi îmbrățișat cu responsabilitate angajamentul partinic total, în care a crezut de altfel toată viața. Deși în crunții anii ai deceniului șase și-a însușit pseudonimul „dogmatofob”, el nu a avut cum să fie scutit de tributul ce trebuia plătit exagerărilor dogmatice, nu putea să se elibereze de un anumit stil publicistic obedient închistărilor inconturnabile ale sociologismului vulgar. Mai grav este faptul că vechiul ilegalist credea în scrisa lui atunci când convorbea cu idealuri: „Întrebându- l eu odată pe Paul Georgescu dacă şi-a dat seama, când îşi scria cronicele sociologist-vulgare din anii 1950, cât de stupid concepute şi scrise sunt, am primit acest răspuns edificator: «Grav nu e faptul că erau proaste, ci că eu le credeam bune!»” (Nicolae Manolescu, La ce folosește literatura, în România literar\, nr. 22/2014). Impostura din punct de vedere ideologic și estetic prin recursul neșovăitor la tematismul sociologizant a fost ferm sancționată de cel atent la depistarea adevăratelor talente literare: „scriitorii lipsiți de talent, care se ascund după importanța temei, constituie o primejdie pentru literatură. Ei compromit tematica noastră, compromit critica științifică și dau argumente estetizanților” (Încercări critice, I, E.S.P.L.A., Buc., 1957, p. 101). Ulterior, asemenea lui Ovid S. Crohmălniceanu, fostul cerber și-a răscumpărat păcatele tinereții dogmatice prin susținerea generației șaizeciste și apoi chiar a generației optzeciste. Spre pildă, la debutul lui Nichita Stănescu, cu volumul Sensul iubirii, Paul Georgescu a publicat o cronică în două părți în „Gazeta literară” (el spunea că este „laterală”), ceea ce constituia un fapt neobișnuit în acei ani. Tot așa de permisiv a fost el și cu ceilalți debutanți din valul relativei liberalizări literare: Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Fănuș Neagu, Nicolae Breban, Nicolae Velea, Teodor Mazilu, Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, Nicolae Manolescu. Paul Georgescu devenise un fel de éminence grise în anii 1950 și 1960, în calitatea sa de diriguitor și de formator de opinie la „Viața românească” și la „Gazeta literară”, dar s-a retras discret din rândurile criticilor de întâmpinare, dedicându-se prozei și revenind arareori la comentariu critic, cu prilejul apariției unor cărți remarcabile. Făcând pasul de la „conservativi” la „progresivi”, el a militat, între timp, pentru polivalența necesară, pe care a interpretat-o în sensul teoriei apărute atunci a operei deschise și afirmând existența unor semnificații multiple în însăși obiectivitatea propriei structuri a operei, iar nu în subiectivitatea sau, mai grav, în subiectivismul criticului. Paul Georgescu s-a declarat astfel adept al diversificării actului critici nu numai în privința stilului, ci și a perspectivei și a modalităților folosite.
O turnură majoră în viața lui Paul Georgescu a constituit-o, prin 1970, acutizarea unei coxalgii congenitale, care i-a impus recluziunea forțată timp de două decenii, până când a fost să fie mutat într-o „subpământă” de la Cimitirul Străulești. Lumea nu mai știa cum arată, iar puținii vizitatori acceptați în locuință povesteau că devenise de nerecunoscut. Dar aceasta nu l-a împiedicat să ră – mână în continuare o eminență cenușie: „În casă stând, Paul Georgescu dădea frecvent telefoane prie – tenilor, participând prin lungi și animate con vorbiri la viața literară. […] Nu era vorba de simple șuete prin cablu, ci de un arbitraj autoritar, practicat însă cu umor și spirit ludic, astfel încât era agreat și acceptat de mulți scriitori. Soarta unei cărți nou apă – rute era adeseori hotărâtă de acest Roosevelt al criticii literare, care, imobilizat în fotoliul său, sugera prin telefon ce strategie trebuie adoptată pentru glo – rificarea sau ridiculizarea autorului în cauză” (Alex Ștefănescu, Literatura română contemporană. 1941- 2000, Editura Mașina de scris, Buc., 2005, p. 346). Sunt de acord cu această comparație, care nu se justifică doar într-un punct: spre deosebire de Roosevelt, Paul Georgescu rămăsese sănătos la cap. Pentru a mă folosi de o sintagmă cunoscută, el avea o „viclenie procedurală”, de care ne asigură și Dan C. Mihăilescu: „De blocat, relația noastră s-a blocat din două pricini: am înțeles dintr-o dată, după ce am scris în câteva rânduri despre romanele sale, că simpatia venerabilului prozator și vânătoarea sa de tineri promițători erau direct proporționale cu vrednicia exegetică a acestora, în ce-l privește. Or, cum nu poți scrie an de an despre aceleași scheme epice, devine că ludicul amiciției… cam îngheață. Și era, apoi, celebrul terorism telefonic nocturn al scriitorului, aflat mereu în campanie, pentru o carte, un autor, o idee, o lucrătură…” („Conu’ Paulică”, în Literatura română în postceaușism, I, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 413). Acum, la centenarul nașterii scriitorului, mai important decât semnalarea acestor culise literare este faptul că schimbarea dramatică a regimului existențial a provocat o cotitură și în planul creator, Paul Georgescu consacrându-se de atunci pe deplin prozei narative. Aparent, scrierile în proză nu se contrapun, dar nici nu sunt concepute în spiritul vechii îndeletniciri de critic literar. Ele par, într-o formă distinctă și fortuit succesivă, expresia unui spirit creator unitar în toate expresiile lui. Și totuși, din apologet al realismului-socialist și apoi al polivalenței necesare, Paul Georgescu devine un prozator fantezist ce își edifică o nouă identitate literară, cuprins fiind de o euforie a inventării unui limbaj propriu. În Mai mult ca perfectul (1984), romancierul re-scrie literatura unei întregi epoci, dar își re-scrie și propria literatură, fără să acuze inerentele riscuri ale repetiției ori ale monotoniei. Pentru autor nu este semnificativ faptul dacă la Huzurei (nu la… Făurei sau la Țăndărei) se întâmplă ceva important ori nu, ci cum să scrie el despre toposul Huzurei. Romanul Solstițiu tulburat (1982) se nutrește și crește direct din plămada unor romane de prim rang ale literaturii noastre. Contururile se estompează, personajele, deloc rotunde, se aplatizează și reprezintă doar voci aproape indistincte în străduința insolită a autorului de a scrie un „roman al romanului românesc”. Preocupat de (auto)reflecția personajelor, romancierul le detestă, chiar dacă se arată sensibil la vitalitatea lor. Să fi fost oare invidios pe ele că nu mai putea și el merge? În orice caz, se poate spune că Paul Georgescu a căpătat un alt fel de a vedea lucrurile în urma izolării în casă. Acțiunea și culoarea locală conturată în romane contează doar în măsura în care au ecou în viața sufletescă a unui autor predispus la monolog. Realitatea din afară începe să i se înfățișeze pe jumătate doar imaginată și gândită, Paul Georgescu meditând la ea printr-un mijlocitor infailibil: literatura. În Vara baroc (1980), ca și în Solstițiu tulburat, dincolo de amuzamentul burlesc sau de aspectul comic, se întrevede un sens tragic în gradarea efectelor. Imaginarul pare a se fi comprimat între rafturile bibliotecii personale, livrescul devenind un mod de existență, după ce Paul Georgescu a dus povara lecturilor acumulate în răstimpul vieții de până atunci. Lectura cărților, departe de a fi o plăcută zăbavă, devine un mijloc de a vorbi despre „îndesinele” lui, de a rezista maladiei și gândului morții. În „ceasul moale”, în „timpul băltit” și în „slava stătătoare” din bibliotecă i se induce unei psihologii oblomoviene senzația înșelătoae de pax magna. Din eseul romanesc Revelionul (1977) aflăm că „Infernu-i șelălalt”, după cum ne asigură unul dintre convivi, traducându-l pe Sartre în dulcea limbă moldovenească, iar un altul afirmă că „Infernul e acum” și că toți comesenii se află în iad. Degrevat de obligativitatea epicului și neinteresat să redacteze o carte după tehnica realistă a „onorabilului dă Balzac”, romancierul se mulțumește doar să nareze, urmând logica unei sensibilități traumatizate. Surprinzând ceea ce gândește un individ pus în postura de a-și explica eșecurile existențiale, Paul Georgescu scrisese deja romanul (în fine, „dacul”, după cum spunea el) ratării și despre ratare Coborând (1968) – un jurnal al eșecului de a scrie un roman. În același spirit, romanul Siesta (1983) surprinde trăsăturile majore ale unei lumi care este pe punctul să dispară și nu se simte în stare să facă ceva pentru a se salva. După recluziunea (benefică?) în bibliotecă și polivalența asumată în ultima parte a vieții, între romancier și lumea exterioară pe care o cerceta se interpunea cu pregnanță experiența livrescă. Izolatul Paul Georgescu a fost conștient, înainte de tăcere, că nu poate ieși din istorie pentru a se dedica istoriei și că nu o va percepe dacă o așteaptă să vină de departe ori de sus, din sferele dialecticii (știm noi care).