Corespondență
În mod normal, n-ar fi meritat un răspuns scrisoarea pe care mi-o trimite dl Ion Vulcănescu (pe care îl citeam, cu o jumătate de secol în urmă, chiar în Rl, când semna Neagu Rădulescu), plină de o mânie sinceră, dar care ar fi meritat o cauză mai bună. O scrisoare insultătoare, revendicativă, amenințătoare (cu justiția!) și, mai presus de toate, absolut nemotivată. Răspund totuși, nu numai datorită vechii noastre cunoștințe, dar și fiindcă autorul scrisorii este victima unei neînțelegeri, care merită să fie lămurită. Dl Vulcănescu este supărat că dosarul de primire în USR al soției d-sale n-a fost acceptat. Să fiu bine înțeles: dosarul d-nei Nutiu Vulcănescu Florica Elisabeta, autoare a câtorva volume, n-a fost respins, ci îndrumat către una dintre Filiale, cum cere Statutul. D-na Nutiu dorește însă să fie primită ca „independentă“, ceea ce Statutul nu permite: un membru USR este membru al unei Filiale teritoriale, în cadrul căreia activează. Mai mult: o filială la alegerea candidatului. Din scrisoare rezultă faptul, cred că nu mă înșel, că d-na Nutiu nu dorește să depună dosarul la Filiala Mureș, oraș în care locuiește. Avea, așadar, o cale scurtă și statutară de parcurs. Autorul scrisorii (oare de ce d-na Nutiu nu ni s-a adresat în persoană?) preferă calea mult mai lungă a unor cuvinte grele și jignitoare, care nu-l duc niciunde: „șmecherie comunistă“, care îl împiedică pe orice „cetățean român, acum, cât și în viitor, să candideze independent“. Nu înțeleg prea bine ce vrea autorul scrisorii să spună prin independent. „Voi cere implicarea DNA, dacă soția mea nu este primită în USR pe baza cărților publicate și trimise prin curier.“ „Voi angaja un avocat și vă fac cunoscut faptul că în afara unui Dosar Penal, soția mea poate chiar să ceară Daune Morale de la USR.“ Dl Vulcănescu, sărind încă o dată calul, aduce Filialei Mureș reproșuri care frizează xenofobia, afirmând că scriitorii români din Mureș ar fi discriminați în fața scriitorilor maghiari. Ba chiar oferă în sprijin date statistice! Mai grav, primirile s-ar face pe bază de mită, în beneficiul „baronilor locali“. Dl Vulcănescu e convins că Statutul USR conține texte care sunt porți deschise către „fraude“ de acest fel. Nu există nicio prevedere în Statut care să-i servească urîta bănuială. Finalmente, mă avertizează că, în cazul în care nu sunt implicat în „aceste găinării“, aș face bine să schimb Statutul și să „mă gândesc serios la situația în care se află acum USR“. Iarăși nu văd legătura cu dorința de independență: dacă situația USR este așa cum sugerează dl Vulcănescu, de ce și-o fi dorind primirea soției sale într-o asemenea organizație? Mi se acordă o perioadă de grație de 30 de zile, înainte ca scrisoarea să ajungă la DNA, la Tribunal, la Curtea de Apel și la CEDO. N-am așteptat scurgerea perioadei: la indicația mea, Dosarul i-a fost retrimis d-lui Vulcănescu. D-sa are două opțiuni: de a-l adresa oricărei Filiale USR din țară sau să apeleze la justiție. Dacă va alege prima cale, îl asigur pe dl Vulcănescu că Dosarul va urma calea procedurilor statutare. (N.M.)
Fizionomii
Fizionomia nu e o știință, dar considerarea ei ca având o oarecare utilitate empirică nu e de neglijat. Ceea ce o face utilă este interesul arătat față de modă, îndeosebi de către tineri. În anii 1950, unii dintre colegii mei de liceu își tundeau părul ca o creastă de cocoș, iar multe dintre colegele mele de facultate purtau coadă de cal. La sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, bărbații aveau părul lung, împletit în codițe. Moda și-a impus totdeauna regula. Fiecare generație și-a avut, bunăoară, muzica preferată. I-am luat prin surprindere, într-un rând, pe tinerii poeți de la Cenaclul de Luni, remarcând în glumă că muzica lor preferată e demodată: le-am numit câteva formații de ultimă oră, care erau la modă printre congenerii fiului meu, cu zece ani mai tânăr decât ei, și pe care îl consultasem. Firește că eu habar n-aveam despre ce e vorba. Până la un anumit punct, înțeleg comportamentul dictat de modă. Doar că, în zilele noastre, moda a devenit un soi de dictatură căreia i se supun, fără reacție personală, numeroși tineri. Drogurile reprezintă o astfel de modă. Ca și influencerii, care, pe rețelele de socializare, îi determină pe mulți tineri să adopte valorile pe care le proclamă și care constau într-un singur „sfat“, repetat zi de zi și oră de oră: cum să facă pentru a se îmbogăți rapid și fără să muncească. (Frații Tate nu sunt decât cei mai celebri și cei mai nocivi dintre influenceri.) Nenumărați tineri se uită în ultima vreme la idioțeniile de pe Tik-Tok și visează să se afle și ei dincolo de ecran. A te lua după modă era un act benign în tinerețea mea. Astăzi, malignitatea lui este evidentă. Și, din păcate, societatea, începând cu familia și cu școala, nu i-a găsit leacul. Pe vremuri, chiar și în comunism, modelele noastre erau personalități, despre care citisem și ale căror contribuții în diferite domenii ne inspirau, sau, nu în ultimul rând, erau dascăli ai noștri. Modelele actuale sunt cu totul altele: fotbaliștii, vedetele, influencerii, membrii clanurilor, golanii și alții așijderea. Pe care, revenind la tema însemnărilor, îi recunoaștem după fizionomie. Una la modă. N-am cine știe ce spirit de observație, dar până și eu îi recunosc fără ezitare pe junii corupți ai timpului nostru, după cum se tund, după cum se îmbracă, după cum se comportă. Par trași la șapirograf. Polițiștii, procurorii, judecătorii n-ar avea, în definitiv, altceva mai bun de făcut decât să-i privească cu atenție: fizionomia lor comună este egală cu o mărturisire. (N.M.)
Vaci grase, vaci slabe
„Vom lua măsurile legale“: de câte ori am auzit această promisiune din gura unui oficial român de un grad sau altul? Despre ce măsuri este vorba, aflăm rareori. Cât despre aplicarea lor, și mai rar. Promisiunile de acest fel vin de obicei dinspre guvernanți. Dinspre partea cealaltă, vin criticile. „Măsurile promise sunt greșite“, spun opozanții. Dar în ce constau greșelile, iarăși nu aflăm decât foarte rar. Cât privește contrapropunerile, mai nimic. Totul rămâne la nivelul vorbelor, promisiuni sau critici. Vorbe goale, goluțe. Ceea ce înseamnă că, în bună logică, nu doar puterea n-are soluții, dar nici opoziția. Aceasta pare să fie dificultatea României noastre cea din toate anotimpurile politice. Un stat eșuat și o societate inertă. Aflate într-o stare de autism: o lume a monologurilor încălecate. Incapabilă să comunice cu adevărat și totodată să asculte cu adevărat. Mi se pare destul de limpede că este vorba de una dintre cele mai grave moșteniri ale comunismului, sechelă a unei ideologii unice, înlăuntrul căreia orice diferență este condamnată ca o disidență, iar certitudinile sunt ale celui care are forța să le impună. Ideologia e bazată exclusiv pe certitudini inebranlabile. Societatea postcomunistă nu s-a dezbărat de sechelele ideologiei comuniste. Ceea ce prejudiciază schimbul real de idei. Orice ideologie este intolerantă prin natură. Pentru ideologi, nimic nu este mai periculos decât dezbaterea publică. Nici chiar în interiorul formațiunii, unde primul și ultimul cuvânt îl are, de obicei, liderul. Principiul leninist, pe care generația mea l-a învățat în școală, n-a murit odată cu Lenin și nici odată cu comunismul: cine nu e cu noi e împotriva noastră. Societatea românească postcomunistă pare să asculte, cu oarecare larghețe, de același principiu. Aceasta este o maladie intelectuală caracteristică secolului XX și ea amenință să devină pandemică în secolul XXI? Ar trebui să-i întrebăm pe istorici dacă evenimentele, sistemele, mentalitățile istorice se repetă în buclă sau ciclic. Sigur, spre deosebire de marxiști, liberalii ca mine nu cred că istoria are scop. (În altă ordine de idei, am studiat cu mare atenție romanul realist clasic bazat pe un principiu teleologic, roman pe care l-am numit doric, și m-am simțit obligat să-i adaug un tip de roman în care scopul acțiunii nu e cunoscut naratorului și pe care l-am numit ionic, probabil fiindcă toată viața mea m-am temut să fac cunoștință cu viitorul.) Ciclicitatea e, în schimb, o idee încurajatoare. Optimismul meu greu pus la încercare de la o vreme găsește o sursă importantă de energie în vechea idee de corsi e ricorsi. În Biblie, vacile au la dispoziție șapte ani ca să se îngrașe, respectiv, șapte ca să slăbească. Conform acestui grafic, eu am trăit o primă epocă a vacilor slabe, în adolescență, apoi, una a vacilor grase (mă rog, mai degrabă, slăbănoage), o a treia a vacilor slabe (nu chiar ca cele dinainte), urmată imediat după 1989, de o epocă a vacilor grase (sau puse pe îngrășare) și, în fine, una, cea de acum, a vacilor scheletice. Mai în glumă, mai în serios, să facem următoarea socoteală: șapte epoci, repetate la fiecare șapte ani, conform calendarului biblic, pe durata unei vieți adulte de 55-60 de ani, înseamnă că fiecare ciclu are 7-8 ani. În aceste condiții, mă întreb dacă mi se mai oferă șansa de a apuca o epocă în care vacile să dea lapte mult și bun? (N.M.)
Patologie literară
Cazurile de patologie literară sunt pe cale să devină o adevărată epidemie. E inutil să dăm nume, câtă vreme toate sunt la fel de grave și de fără leac: autorul și opera nu mai prezintă nicio importanță. Citez dintr-o autoare care a publicat în ultimii ani două cărți de poezie și două de eseuri. Iată: „El idol ce o soarbe din coama adorării/ și îi lărgește ochii în surd și nobil credo,/ jăratec pentru caii ce îi înaripează carii/ care să i-l aducă noimă în crescendo// din vini imaculate/ se înlănțuie Raiul și Cuibul, două coloane răsucite între,/ pe una El își cerne libertate/ întipărind-o în vis de pământ/ pe alta Ea îi dă stabilitate/ în chipul de El plăsmuit.“ S-a găsit o editură să tipărească volumul și o ilustratoare să-l împodobească, ba chiar și doi critici să comenteze versurile. Pe coperta a patra, unul dintre prezentatori scrie: „Nu am certitudinea că o înțeleg pe… Dacă aș defini-o în chip convențional, aș spune că e o vizionară care se exprimă într-o limbă pe care numai ea o pricepe.“ Comentariul sună ca o recenzie ironică, publicată, cred, în vreo revistă și pe care autoarea a preluat-o fără să-și dea seama de adevăratul ei înțeles. În legătură cu „vizionarismul filosofic“, merită să relev pretenția autoarei de a clădi un sistem original, lansând totodată „un nou concept paradigmatic“, protoraportul. Definit de către o altă doamnă, pe coperta uneia din cărțile de eseuri filosofice, în babiloniana la modă printre ciberneticieni (și nu numai): „Protoraportul, elementar în întemeierea lumii, se dovedește a fi un nucleu care încheagă cu înțelepciune, în jurul lui, un edificiu filosofic cu o fundație existențială, construit armonios deopotrivă cu unelte teologice, matematice, fizice, amenajat poetic și însuflețit cu dorurile lirice ale umanității.“ Cine a recunoscut natura patologiei și i-a descoperit, eventual, și leacul este rugat să-mi scrie. Mulțumesc anticipat. (N.M.)